Cuvânt din amvon: „Cine iartă, învinge întotdeauna!“

▲ Să fim gata, în orice clipă, să oferim iertare, din toată inima, celor care ne greşesc ▲

Adeseori se întâmplă să rostim mecanic rugăciunea „Tatăl nostru“, fără să ne dăm seama că, de fapt, atâta timp cât noi nu iertăm pe cei ce ne-au greşit, nu numai că nu-i drept să fim iertaţi, dar ne dovedim şi nedrepţi. Aşa s-a întâmplat cu datornicul din pilda datornicului nemilostiv: împăratul (nimeni altul decât Dumnezeu) l-a iertat de acea mare datorie, iar el, la rându-i, nu l-a iertat pe cel ce-i datora 100 de dinari. După ce a fost iertat, acesta s-a dovedit mincinos şi crud! Revoltător, nu-i aşa? Numai că trebuie să limpezim puţin „apele“: cine este, de fapt, datornicul nemilostiv, mincinos şi crud? Cine? Oare nu noi, cei care nu iertăm? După ce l-am „depistat“, pe nemilostivul făptaş, să vedem ce-i de făcut? Ceea ce este logic şi drept: să iertăm şi noi celor ce ne greşesc. De câte ori? De atâtea de câte a zis Mântuitorul: „De şaptezeci de ori câte şapte“ (Matei 18, 22), adică de nenumărate ori, aşa cum de nenumărate ori ne iartă Dumnezeu. Aşadar, de ce nu luăm exemplu de la El? Altfel va trebui să modificăm, Doamne, iartă-ne, rugăciunea „Tatăl nostru“ şi să zicem: Şi nu ne ierta nouă greşelile noastre, căci nici noi nu iertăm greşiţilor noştri... Sau să trecem peste acel pasaj! Ar fi ridicol, nu? Ei bine, nu-i tot atât de ridicol când rostim rugăciunea normal, dar noi ne comportăm, de fapt, anormal? Veţi riposta, poate, unii zicând: „Eu n-am nimic cu cutare, dar...“ Ei bine, dacă există un „dar“, înseamnă că-i bai, cum zice ardeleanul. Şi, of Doamne, cât e de subtil uneori acest „dar“. De fapt este „nu vreau“ toată ziua! Cu alte cuvinte, nu vreau să iert, nu vreau să iubesc... Mă simt mai bine aşa. Numai aşa consider că demnitatea mea este neatinsă! Mare auto-amăgire! Unde nu-i iubire sigur sălăşluieşte ura. Şi ura roade sufletul precum rugina fierul! Ura faţă de aproapele izvorăşte, de fapt, din negrija faţa de propriile păcate. Se mai întâmplă ceva, în cazurile de neîmpăcare: există prejudecata că cel ce iartă este un om slab. Că dacă cedează îi este atinsă demnitatea etc. etc. Nimic mai fals. Zice Sf. Ioan Gură de Aur: „David a obţinut biruinţă mai mare când l-a cruţat pe Saul, decât atunci când l-a doborât pe Goliat“. Iar latinii au un proverb: „Cine iartă învinge întotdeauna“ (Perpetuo vincit qui utitur clementia - Balbus, „Sententiae“). Iată, aşadar, dezlegarea: cel ce iartă este un învingător, căci de fapt se învinge (înfrânge) mai întâi pe el însuşi. În acest sens trebuie şi noi să ne cercetăm: nu cumva nu iertăm pentru că nu ne putem înfrânge orgoliul personal? O altă situaţie, descrisă admirabil de monahul Nicolae de la Rohia (Steinhardt), este atunci când nu putem ierta pe cei cărora le-am greşit noi înşine... Paradox, nu? Cum, adică, va zice cineva, să iert pe cineva căruia i-am greşit? Nu el trebuie să mă ierte? Logic aşa pare. Numai că, trebuie să recunoaştem: nu-i ocolim, oare, pe cei pe care i-am jignit, ocărât, în faţa cărora ne-am ridicat poalele în cap, cum se spune, dezvelindu-ne în faţa lor toată slăbiciunea şi neputinţa de a ne stăpâni nervii? Nu-i aşa că ne este ciudă că am fost slabi în faţa lor, fapt pentru care îi urâm şi, în consecinţă, nu-i putem ierta? Iată, deci, o altă subtilitate a satanei, care nu trebuie să ne scape. Să presupunem că toate cele de mai sus au fost înţelese bine de noi şi că nu ne vom mai lăsa pradă urii, urmând să rostim cu sinceritate (dovedită prin fapte) fragmentul acela din „Tatăl nostru“... Dar, în acelaşi timp, să mai presupunem că se iveşte următoarea chestiune: bine, dacă îmi greşeşte cineva mie, personal, îl iert. Dar dacă greşeşte cineva ţării, obştii, cum voi proceda? Răspunsul, pe linie creştină, este că vom încerca să-l îndreptăm, să-l câştigăm pentru adevăr, ca să-şi recunoască greşeala etc., iar de nu se va îndrepta atunci, în spiritul atitudinii civice cu care suntem datori, ne vom desolidariza de fapta lui, căci obştea trebuie ocrotită. Altfel devenim complici cu el! Să ne amintim de atitudinile ferme ale Mântuitorului în faţa celor ce refuzau îndreptarea... Tot aşa ale Sf. Ioan Botezătorul, ale proorocului Ilie etc. Toate cele descrise de noi mai sus trebuie analizate în contextul problemelor concrete. Fiecare dintre noi avem, poate, relaţii încordate cu cineva, sau dacă nu încordate, cel puţin reci, stăpânite de indiferenţă etc. Fiecare situaţie este unică! De aceea, nici nu se pot da reţete universal-valabile. Ce vom face? Vom analiza împreună cu duhovnicii noştri aspectele personale şi, cât de încurcată ar fi situaţia, nu se poate ca, în duhul Evangheliei, să nu se găsească o cale firească de rezolvare. Să considerăm, aşadar, pilda din această Evanghelie încă o mână întinsă de Dumnezeu pentru îndreptarea noastră. Aşa cum El este de-a pururi iertător, să fim şi noi gata, în orice clipă, să oferim iertare, din toată inima, celor care ne greşesc. Căci numai aşa vom rosti cu inimă împăcată către Tatăl nostru Cel din ceruri: Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. * Pr. Vasile Gordon este prof. univ. dr. la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian“ din Bucureşti, specializarea Omiletică şi catehetică