Cuvânt din amvon: Unde-i Dumnezeu, acolo-i bucurie

▲ Putem avea bucurie, putem avea linişte, putem avea pace sufletească, dacă avem încredinţarea că nu suntem singuri, ci avem încredinţarea că suntem cu Mântuitorul nostru ▲

După ce a făcut minunea înmulţirii pâinilor, Domnul Hristos i-a îndemnat pe ucenici - zice în Evanghelie că „i-a silit pe ucenici“ - să intre în corabie, să treacă de cealaltă parte a lacului Ghenizaret (sau a mării Tiberiadei, e acelaşi lucru). Ucenicii au intrat în corabie şi au pornit spre celălalt ţărm. Domnul Hristos a pornit spre munte să se roage în singurătate. Şi pe când ucenicii se luptau cu valurile care erau întărâtate şi care nu-i ajuta în înaintarea lor, Domnul Hristos se ruga pe munte. Şi către a patra strajă din noapte, deci cam pe la ora trei, ucenicii învăluiţi de furtuna valurilor L-au văzut pe Domnul Hristos, dar nu L-au cunoscut. L-au văzut într-un fel în care nu se aşteptau să îl vadă. L-au văzut umblând pe apă şi s-au înspăimântat. Au crezut că văd o nălucă, o fantomă şi au strigat, iar Domnul Hristos a zis: „ îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!“. În împrejurarea aceasta vedem două situaţii diferite. Una în care nu era de faţă, şi una când era de faţă Domnul Hristos. Când nu a fost de faţă s-a dezlănţuit furtuna şi ucenicii erau îngrijoraţi, chiar dacă ei au mai văzut o dată potolirea unei furtunii, minune pe care a făcut-o Domnul Hristos cu alt prilej - nu ni se spune că ucenicii s-ar fi gândit la acea furtună şi la potolirea ei. Ni se spune în schimb că erau învăluiţi în valuri, că era o furtună. Deci, unde nu este Domnul Hristos de faţă, poate să fie furtună şi unde este Domnul Hristos de faţă nu mai este sau e siguranţă chiar şi în furtună. Sfântul Apostol Petru, care voia să se convingă că este Domnul Hristos, pentru că nu avea siguranţa că este Domnul Hristos, a zis: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la tine pe apă!“. Şi Domnul Hristos a zis: „Vino!“. Şi a pornit Petru pe apă, pe valurile mării. Dar a început să se scufunde când s-a gândit mai mult la valurile mării. Apoi, gândindu-se mai mult la împrejurarea aceea grea în care se afla şi la ajutorul de care avea nevoie, s-a gândit totuşi că Domnul Hristos l-ar putea ajuta şi a zis: „Doamne, scapă-mă!“. Şi Domnul Hristos i-a întins mâna, l-a susţinut, şi i-a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“. Şi apoi, Domnul Hristos, ţinându-l pe Sfântul Apostol Petru de mână, a intrat în corabie. Când au intrat în corabie s-a potolit furtuna. Şi atunci ucenicii, uimiţi de Domnul Hristos, de puterea Lui, s-au închinat Lui şi au zis: „Doamne, Tu eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu!“. Prima oară, îi vedem pe ucenici luptându-se cu valurile când Domnul Hristos nu era de faţă. Aşa se întâmplă când omul uită de Dumnezeu, când nu are conştiinţa că Dumnezeu îl ajută. Ucenicii erau învăluiţi de valuri şi erau în primejdie. A venit Domnul Hristos la ei şi primul lucru pe care l-au spus a fost: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!“. V-aţi temut până acum că nu eram Eu de faţă, acum să nu vă temeţi când sunt Eu de faţă, îndrăzniţi! Sfântul Apostol Petru ştia că omul nu poate să meargă pe mare, pe apă, decât ajutat de Dumnezeu, de Domnul Hristos şi a spus: „ Doamne, dacă eşti Tu, zi să vin la Tine pe apă“. Şi a pornit pe apă, dar nu s-a gândit numai la Domnul Hristos care îl ajută, ci s-a gândit şi la valurile care îl împresoară. Şi în această împrejurare, Sfântul Apostol Petru, uitând de Domnul Hristos, dar având gândul că Domnul Hristos l-ar putea ajuta, a zis: „Doamne, scapă-mă!“. Şi Domnul Hristos l-a scăpat. De ce? Pentru că era de faţă Domnul Hristos, cu puterea Lui, cu ajutorul Lui. Doamne scapă-mă, Doamne miluieşte-mă! Doamne nu mă lăsa să mă scufund, sunt gata de a mă scufunda! Noi avem la sfintele slujbe ale Bisericii noastre o alcătuire cu care ne întâlnim mai ales la slujbele pentru morţi: „Marea vieţii văzându-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine: scoate din stricăciune viaţa mea, mult milostive!“. E ceea ce a făcut Sfântul Apostol Petru când a zis: „Doamne, scapă-mă!“. Avem convingerea că Domnul Hristos ne ajută, avem convingerea că Domnul Hristos este alături de noi, ne ajută. Considerăm lumea aceasta ca o mare învolburată, ca o mare în furtuni - „ Marea vieţii, văzându-o înălţându-se de viforul ispitelor “. Când viforul ispitelor, viforul răutăţilor, viforul care caută să aducă nelinişte în suflet înalţă valurile mării acestei vieţi, deci când valurile ispitelor înalţă marea acestei vieţi, atunci noi, gândindu-ne la o posibilitate de a scăpa din vârtejul valurilor, ne rugăm Mântuitorului nostru Iisus Hristos zicând: „Scoate din stricăciune viaţa mea, mult milostive!“. Tu eşti mult milostiv, scoate din stricăciune viaţa noastră, şi du-ne la limanul Tău cel lin. Sunt multe locurile din Sfânta Evanghelie în care ni se spune să nu ne temem. (...) Domnul nostru Iisus Hristos ne vrea liniştiţi, Domnul Hristos ne vrea bucuria mântuirii. Domnul Hristos vrea să alunge din sufletele noastre orice nesiguranţă, orice nelinişte, orice temere, oricum va fi ea, să avem linişte, numai bucurii, numai pace. Şi putem avea bucurie, putem avea linişte, putem avea pace sufletească, dacă avem încredinţarea că nu suntem singuri, ci avem încredinţarea că suntem cu Mântuitorul nostru care ne mântuieşte de împuţinarea sufletului şi de vifor, ne mântuieşte de nelinişte, ne mântuieşte de tot ce se împotriveşte binelui în viaţa noastră. Să învăţăm din aceste împrejurări din care am înţeles că atunci când Domnul Hristos nu era de faţă, era de faţă neliniştea, nesiguranţa, era de faţă neîncrederea, era de faţă tulburarea, era lucrătoare frica de valurile mării, iar când a apărut Domnul Hristos toate acestea au dispărut. S-a dus de la ucenici nu numai furtuna, ci toate câte le-a adus în suflet furtuna. Domnul Hristos este cu noi, Domnul Hristos este pentru noi, Domnul Hristos este în noi, Domnul Hristos ne este favorabil, Domnul Hristos ne mântuieşte, Domnul Hristos ne apără. Cum zicem la slujbă? „Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte, Dumnezeule cu harul Tău…; Ca sub stăpânirea Ta totdeauna fiind păziţi, Ţie mărire să-Ţi înălţăm…; Ca să fim izbăviţi noi de tot necazul, mânia, primejdia, şi nevoia, Domnului să ne rugăm “. Deci noi avem încrederea aceasta că nu suntem singuri, că Dumnezeu este cu noi, că Dumnezeu este în noi, că Dumnezeu ne ajută, că Dumnezeu ne ţine în mână, că Dumnezeu ne are în vedere. Ceea ce ne lipseşte nouă este încrederea, siguranţa. Nu avem întemeiere în Dumnezeu cât ar trebui să avem. (Arhim. Teofil Părăian, „Predici la duminicile de peste an“)