Cuvânt şi pâine
După ce postise 40 de zile în pustie, Mântuitorul Iisus Hristos a flămânzit şi a fost ispitit să prefacă pietrele în pâini. Dar Domnul nu a urmat îndemnul diavolului şi i-a răspuns aceluia cu un cuvânt din Scriptură: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Matei 4, 4). Aşadar, El nu neagă importanţa pâinii în viaţa oamenilor, însă afirmă prioritatea hranei spirituale.
De aceea, nu ne mirăm când citim în Evangheliile sinoptice despre înmulţirea pâinilor în pustie, iar în Evanghelia după Ioan despre „pâinea care se coboară din cer şi dă viaţă lumii“ (Ioan 6, 33). În viaţa duhovnicească antinomiile funcţionează fără greş. Cuvântul Domnului trece mereu înaintea hranei trupeşti, dar cuvântul nu exclude pâinea, ci o determină şi o umple de sens, în realitatea psiho-fizică a persoanei.
Domnul se face pe Sine Pâine, ca să prefacă foamea de cele pământeşti în foame de Dumnezeu. Apostolul Petru experiază acest adevăr şi îl exprimă în cuvinte de o dumnezeiască simplitate: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice“ (Ioan 6, 68).
Pâinea în sine este un miracol în care darul lui Dumnezeu se împlineşte prin împreună-lucrare: de la bobul de grâu semănat toamna în brazda pământului proaspăt arat şi până la pâinea noastră cea de toate zilele e o cale lungă, harul Domnului şi sudoarea omului. Trăim pe o planetă unde sunt şi astăzi oameni care suferă de foame, deşi în alte locuri pâinea se învecheşte. Unii au prea mult, alţii nu au deloc.
Rezolvarea creştină a problemei nu îndeamnă la revoluţii sângeroase, ci la modelul jertfei nesângeroase din Sfânta Liturghie. Căci Însuşi Hristos cel răstignit şi înviat primeşte ofrandele de pâine şi de vin ca să întoarcă oamenilor Trupul şi Sângele Său, hrana pentru viaţa cea nestricăcioasă. Când se păstrează ordinea firească din Evanghelie, mai întâi hrana sufletului şi apoi grija pentru potolirea foamei trupeşti, trăim în miezul tainei. Se află şi coşurile cu fărâmituri, ca binecuvântare pentru hrana cea de fiecare zi a multor oameni.
Ca să se roage cu mai multă aşezare, oamenii au nevoie de retragerea din lume, dacă nu întotdeauna într-un loc geografic mai plin de linişte, măcar prin adunarea gândurilor în cămara tainică a inimii. Fericitul Augustin cugeta, pe bună dreptate, că este dificil să vezi pe Hristos în agitaţie şi zgomotul mulţimii. Totodată, Cuvântul Domnului se cere binevestit în lume, în mijlocul mulţimii, şi acolo unde este pâine, dar şi între cei lipsiţi şi înfometaţi. Pentru că Hristos nu lasă pe nimeni să plece flămând acasă: „Daţi-le voi să mănânce!“ (Luca 9, 13) este porunca Lui către ucenici.
Şi acum, ca şi altădată, Domnul este aproape de oameni. Cel care a prefăcut apa în vin la Cana Galileii, tămăduitorul celor bolnavi, Cel care potoleşte furtuna pe mare şi umple cu peşte mrejele pescarilor care s-au ostenit întreaga noapte şi nimic n-au prins, El hrăneşte peste 5.000 de oameni cu cinci pâini şi doi peşti.
Menirea inconfundabilă a Bisericii în lume este de a vesti cuvântul Domnului şi de a chema pe oameni la Împărăţia cea de sus. În acelaşi timp, consecventă fiinţării sale, Biserica nu poate rămâne indiferentă la frământările, suferinţele şi nevoile pământeşti ale oamenilor. Filantropia creştină nu este un scop în sine, ci o consecinţă firească a vieţii duhovniceşti în comunitatea de credinţă. Principiile economice compatibile cu o spiritualitate creştină autentică nu sunt îndreptate spre acumulări cantitative şi gestionarea egoistă a bunurilor materiale, ci se orientează după legea harului. Oricât de puţin ai avea, gândul de a împărţi cu alţii ceea ce tu însuţi ai primit de la Dumnezeu este aluatul cel bun, care dospeşte frământătura. Şi pentru aceasta nu trebuie să ai decât pornirea curată a sufletului de copil din Evanghelia înmulţirii pâinilor.