Cuvântul ierarhului: Adevăratul creştin este iubitor de vrăjmaşi

În viaţa noastră constatăm tot felul de probleme, tot felul de obstacole, de ţinte neatinse, şi ne întristăm pentru aceasta. Vrem, în general, să fim mari, să nu ne depăşească alţii, să fim cât mai sus, să ne meargă cât mai bine, copiii noştri să fie mai buni decât ai vecinilor, să avem cât mai multe lucruri în casă... Vrem să facem toate aceste lucruri - lucruri bune în sine - şi dacă nu le realizăm ne supărăm nespus, ne pierdem liniştea şi, de cele mai multe ori, punem vina ori pe Dumnezeu, că nu ne ajută, ori pe cei din jurul nostru, că ne împiedică, ne pun obstacole, că fac în aşa fel încât noi să nu realizăm ceea ce dorim. Ni se pare că aceştia din urmă ne sunt duşmani, că ei ne vorbesc de rău, că din cauza lor nu ne merge bine şi avem atitudinea care se cuvine, zicem noi, adică a-i pune la punct, a le arăta unde le este locul, a le întoarce spatele, a ne răzbuna chiar atunci când găsim prilejul, iar dacă cumva lor le merge rău, ne bucurăm nespus. Cu toate acestea, simţim că inima nu ne este liniştită, cugetul nu este împăcat. Nu ştim de ce, dar descoperim un gol adânc în sufletul nostru, şi viaţa noastră parcă nu ne este împlinită. De ce? Ne răspunde Mântuitorul Hristos în Evanghelie: "Voi, zice Domnul Hristos, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este" (Matei 5, 44, 46-48). Şi cum este Tatăl din ceruri desăvârşit? Ne-o spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani, vorbind despre dreptatea dumnezeiască (12, 16-21). Aceasta înseamnă că există dreptate dumnezeiască şi dreptate omenească. Dreptatea omenească înseamnă: "ce-mi faci tu, îţi fac şi eu: îmi faci bine, îţi fac bine, mă loveşti, te lovesc". Vine Sfântul Pavel şi spune: dreptatea dumnezeiască. Şi care este aceasta? Omul păcătuieşte, Dumnezeu suferă; omul blesteamă, Dumnezeu binecuvântează; omul urăşte, Dumnezeu iubeşte. Dacă ne numim creştini şi credem în Domnul Hristos, suntem chemaţi să aplicăm şi noi în viaţa noastră dreptatea dumnezeiască atât cât este cu putinţă. Sfântul Siluan Athonitul spunea: "Dă-le, Doamne, oamenilor bucuria de a fi mic, de a fi neînsemnat, de a trece neobservat". O bucurie imensă are omul când se bucură că este mic, iar când celălalt este mare. Lucrul acesta este foarte greu. Dar ştiţi care este taina? Că este singura cale de a avea pace sufletească în noi. Dacă tot timpul te gândeşti cum să-l pui la punct pe celălalt, cum să-l zdrobeşti cu inteligenţa, cu banii tăi, n-ai pace; într-un mod de cele mai multe ori inconştient, inima îţi este încărcată. Te simţi neîmplinit. În iubirea Sa, Dumnezeu are însă grijă uneori şi ne mai trimite câte o boală, ne mai trimite câte o ispită, ne mai trimite câte un vrăjmaş, pentru a ne da seama că nu putem domina lumea, că pot fi şi alţii care să ne domine pe noi, şi, prin aceasta, un simţ al realităţii poate îl dobândim. Puţină smerenie, puţină decenţă în viaţa noastră ne sunt date tocmai pentru că trecem prin clipe mai dificile. Suferinţa este ca o trecere printr-un foc purificator, greu de purtat. Sfântul Nicolae Velimirovici, la sfârşitul vieţii, se ruga lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: "Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii nu pot pierde sufletul meu. Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri". Sfântul Nicolae Velimirovici a plecat la Domnul cu pace, pentru că a cunoscut calea evanghelică, adică dreptatea dumnezeiască de care a amintit Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani. Dreptatea dumnezeiască este calea pentru ca omul să fie mulţumit, împăcat în sufletul şi în inima sa.