Cuvântul ierarhului: Colindul: învăţătură de credinţă şi urare în rugăciune

Înalt Preasfinţite Părinte Arhiepiscop Timotei, ce reprezintă colindul în tradiţia creştinismului?

Odată cu sărbătoarea Crăciunului se afirmă şi vremea colindelor. Una dintre acestea chiar glăsuieşte aşa: "Am ajuns ziua cea sfântă/ Când colindele se cântă". Acestea sunt cântece străvechi ale popoarelor, cu menţiunea că la români au primit o dezvoltare deosebită potrivită însuşi caracterului poporului legat de virtutea omeniei, înţelegând pe temeiul credinţei şi faptei bune. Ele privesc diferitele momente sau stări din viaţa oamenilor cu rosturile corespunzătoare şi doririle de propăşire personale sau colective din partea celor de aproape pentru cei care le trăiesc la nivelurile preţuirii adevărate. Astfel găsim colinde pentru sărbători, nunţi şi decese…, de asemenea pentru toate vârstele, copii, tineri şi bătrâni, cu referiri la locul, timpul şi modul unor lucrări, adică mişcarea într-un spaţiu sacru, la soroc determinat, menit să întărească apropierea dintre cei colindaţi prin mijlocirea colindătorilor spre împliniri mai mari pe viitor, dintr-o generaţie în alta. Puterea tradiţiei leagă tainic şi trainic oamenii, dincolo de spaţii şi timpuri sau mijloace de exprimare. Cuprinsul lor sintetizează caracteristicile principale ale evenimentelor şi doririle de împlinire pentru participanţii la făurirea lor, îmbrăcând sau primind o pecete religioasă, de unde şi improprierea de către Biserică, extinzându-se prin aceasta însăşi aria misionară creştină. Care sunt rezonanţele religios-morale şi cultice ale colindului? Obişnuit, colinda, având motivaţie istorică şi biblică, redă învăţătura de credinţă cu aplicarea practică morală, adăugând şi o urare în rugăciune. Melosul popular găseşte acordul sobru al celui bisericesc, datinile şi obiceiurile substituindu-se însăşi tradiţiei în înţelesul plenar al Sfintei Biserici, ceea ce cu timpul şi după locuri le-a făcut să se instituţionalizeze, orice încercare profană apărând, cu unele excepţii, ca o improvizaţie neavenită. Bunăoară, se disting destul de uşor creaţiile străvechi de cele noi, cu prelucrările genului. Nota fundamentală este cea care doreşte să stabilească o comuniune mai largă, practic făptuindu-se şi prin ospăţul, uneori redus la dăruirea cuvenită pentru colindători, ce îmbogăţeşte frumuseţea spirituală a colindatului. Comuniunea reflectă modul în care poporul a înţeles mesajul creştin mereu şi pretutindeni, dar mai ales cel al Crăciunului, legat de întruparea Fiului lui Dumnezeu însuşi, în scopul înălţării şi îndumnezeirii omului. Cântul îngeresc din noaptea sfântă l-a rezumat în cunoscutele cuvinte: "Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!". Drept aceea, chiar dacă oarecând colindatul se obişnuia şi la alte dăţi, Crăciunul le reprezintă pe toate, tocmai pentru mesajul său. Ce retrăim în aceste zile? Calea colindelor este una ce duce la rememorarea trecutului, reflectat în prezent pentru proiectare spre cele viitoare; înţelegând şi cele dincolo de timp şi spaţiu, ce urmăresc scopul vieţii şi răsplătirea împlinirilor în comuniunea cu Dumnezeu. Mai mult ca oricând se retrăieşte nu doar trecutul apropiat şi propriu, ci cel foarte depărtat, ce îi aşază pe înaintaşi pe piedestalul unor idealuri vrednice de realizat şi pentru cei de azi, întrucât intră în planul divin pronietor a toate. Fie ca în emoţia clipelor înălţătoare petrecute, cu urările în sfântă rugăciune, ce ni le împărtăşim, să primim cerească binecuvântare prin darurile nenumărate din darul desăvârşit venit de la Dumnezeu, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, Căruia să-I fie slava în veci!