Cuvântul parohului: Am vorbit o clipă cu Ceahlăul

„A fost odată ca niciodată...“ Aşa încep dintotdeauna poveştile copilăriei noastre. Şi, ştiind că vă plac întâmplările cu zâne, zmei şi feţi frumoşi, am să vă spun şi eu una. O întâmplare adevărată însă, iar ca s-o credeţi, depun mărturie în genunchi.

Întâmplarea reflectă gândurile şi frământările unui preot ortodox, scrise în miez de iarnă, la poale de Ceahlău, aproape de Bistriţa frumoasă şi veşnic grăbită. Încărcat de zăpezi veşnice, promoroacă şi fum, Ceahlăul şi-a îndesat bine cuşma pâcloasă pe frunte, dând a-nţelege - asemenea unui bătrân înţelept cum e - că soarelui ăstuia zgârcit, ascuns printre nori, nu merită să-şi descopere frumuseţile înălţimilor... Iar gândurile-mi fug iuţi şi amestecate, ca lumea acestui început de secol XXI. Gânduri ce dor - că şi sufletul doare! -, auzite doar de Dumnezeu şi Muntele nostru, ce-n semn de respect păstrează linişte deplină. Ceahlăul e un sanctuar, axis mundi, tărâm inefabil, scară spre cer. O simplă privire aruncată asupra procesului de tranziţie scoate în evidenţă îngrijorătorul fapt al asaltului pe care diferite asociaţii, publicaţii, secte şi personaje îl duc împotriva Bisericii Ortodoxe Române. Atacul direct sau indirect asupra religiei creştine şi Bisericii naţionale, acestea îl duc de pe poziţii agnostice sau prin practici şi filosofii indo-asiatice sau neo-păgâne, pe care încearcă să le amalgameze cu creştinismul, în cadrul unor structuri organizate ezoterico-sectant, promiţând „intrarea în absolut“ prin practici teandrice tip yoga, ori de altă natură. Pentru a-şi atrage adepţi, sectele întind diferite capcane sau folosesc măşti care pot răspunde aspiraţiilor sau frustrărilor noastre (mască ecologică, culturală, medicală, ştiinţifică, politică sau chiar religioasă). Nici raţiunea, nici inteligenţa şi nici acumularea de cultură nu ne apără în totalitate de pericolul sectelor. Ele solicită emoţiile noastre, se adresează inconştientului nostru arhaic şi exercită o fascinaţie de acelaşi tip cu hipnoza, propun experienţe scurte, facile, emoţionante. Vă propun să-L întâlniţi pe Dumnezeu imediat, dar nu au respect pentru libertatea individului. Or, credinţa este un act de libertate şi responsabilitate. Sectele ridică o barieră între ele şi restul lumii. Membrii lor sunt convinşi că deţin informaţii de excepţie, ca de exemplu data sfârşitului lumii sau reţeta fericirii absolute. Cei din exterior pot beneficia de toate acestea cu condiţia să intre în grup. Mulţi tineri, astăzi, nu au primit o educaţie destul de temeinică, nu au nici un reper. Confruntaţi cu boala, migraţia, eşecul, dezamăgirile, ei sunt adesea dezarmaţi şi, din păcate, secta le aduce false răspunsuri la adevăratele lor întrebări. Toate aceste mişcări colportează idei străine de cultura şi credinţa unui popor născut creştin şi plămădit în spiritualitatea Bizanţului. Şi voi sunteţi martorii acestor agresiuni - prin pieţe, blocuri şi parcuri, prin reviste, cărţi, plachete, casete şi prin mass-media. Se afirmă că Ortodoxia, prin valorile ei bimilenare, ar fi o piedică în calea integrării euroatlantice. Cu siguranţă, vinovaţii, pentru problemele reale care sunt, trebuie căutaţi în altă parte. Se afirmă că Biserica e mai mult o Biserică a Liturghiei, a ritualului, în dauna cuvântului predicat prin orice mijloace. Este adevărat că, lipsindu-le sacrul, toate aceste grupări pun accent pe cuvânt. Un cuvânt gol însă, desacralizat, care nu poate forma conştiinţe autentice. La preot, la Liturghia amvonului, cuvântul este lucrător pentru că este împărtăşit din plin de Logosul întrupat în istorie şi de Euharistia ce-L aduce în chip real pe Hristos printre şi pentru oameni, prin Sfânta Împărtăşanie. Se mai afirmă că „muzica bizantină, bisericească, era contemporană acum 1.000 de ani“, dar acum ea trebuie modernizată, actualizată la gustul lumii de azi. Iar muzica zgomotoasă, stresantă, metalică, rock, care răzbate aproape peste tot, vrea să fie dovada de adevărată satisfacere a cererii „pieţei“. Şi aici, gândeam eu, privind îngândurat Muntele, am un exemplu chiar în parohie. Am organizat un cor de copii, care duminica dă concerte de cântece ortodoxe. Gingăşia şi curăţenia inimilor copiilor ce încântă cu glasurile lor inimile credincioşilor stau mărturie că, nu numai acum, ci şi peste 1.000 de ani, vor fi valabile acestea. În fapt, sunt veşnice. Predicatorii, iniţiaţii şi flăcăii îmbrăcaţi în bluejeans, care chinuie instrumentele electronice încercând să cânte, n-au de unde şti că bucuria care face să vibreze sufletul nu vine din zgomot sau prin priza conectată la 220 de volţi, ci din sufletul şi graiul unui copil curat, care le-a moştenit genetic şi se roagă sau cântă ca bunica... „...- Şi ca străbunica!“ - mi-a răspuns grav Muntele nostru, de parcă mi-ar fi auzit gândurile. „...Că, de când mă ştiu, aceleaşi colinde le-am aşteptat îngheţat în gerul Crăciunului şi aceleaşi cuvinte din rugăciuni sfinte mi-au sfinţit şi mie cărările... Şi-apoi, calcă-mi potecile, vezi-mi poienile, priveşte-mi piscurile, toate în nume şi rouă de rugăciune sihastră: Panaghia, Poiana Maicilor, Răpciuniţa, Groapa Sihaştrilor... Şi Toaca, cu nume predestinat ca o chemare-n vecernii... Şi salba de schituri şi mănăstiri legendare... Eu sunt al lor şi ele ale mele sunt...“ Tresării şi privii Ceahlăul să văd dacă chiar vorbeşte cu mine. Magistral şi îndumnezeit, cu cuşma aceea sfătos trasă pe frunte, părea un făt-frumos. Neclintit. Din ţinuta lui imperială am învăţat să nu-mi mai fie frică. Nici măcar de gânduri. Şi-apoi, cu Adevărul în suflet şi Ceahlăul alături de tine, are de ce să-ţi fie frică? Nu este Ceahlăul pământul Moldovei cel mai aproape de cer? Ceahlăul, locul de unde Dumnezeu sărută pe frunte Planeta!