Cuvântul parohului: Recurs la memorie

Cu entuziasm consemna cronicarul: "Şi a fost în vremea aceea, că fiecare sat era o lume mirifică, univers în miniatură, în care totul se crea şi se recrea în fiecare clipă.

O lume în care spirala cosmică a Căii Lactee era citită, de la facerea lumii, în fiecare noapte şi convertită în împletitul pâinii şi al colăceilor, al cosiţelor fetelor de măritat, al şnurului mărţişorului, al stâlpilor cerdacului de la case şi al coloanelor către infinit, de susţinere a sfintelor lăcaşe de închinare... O lume, un popor în care, la trecerea dintre ani, nu petreci un revelion, ci te priveşti gol în oglinda timpului şi îţi vezi chipul ori ursita, sau, legat la ochi, numeri cei nouă pari şi aştepţi să se dezlege limbile păsărilor ceriului, de dragobete. Un popor, o lume în care, de Sânziene, îţi vezi destinul în ce ţi-a lăsat cucul în coroniţa de flori proaspete, înrourate, răul închipuit se alunga cu trei cărbuni aprinşi, tăciunele din benghiul de pe frunte te ferea de deochi, gărgăunii din capul unora, strigoii băştinaşilor şi vampirii din scrierile cronicarilor străini, fugeau de le scăpărau picioarele, când simţeau mirosul de usturoi la porţile şi la tocurile uşilor sătenilor din ziua de Sânâ Andrei, iar fertilitatea ogoarelor şi a vitelor ce hrăneau coconii stătea sub semnul luminii de Crai nou. O lume, un popor în care fetele şi feciorii poartă în ei informaţii astrale, codificate în perfecţiunea geometrică a cusăturilor de pe catrinţe, ie şi cojocel ţesute în toate culorile şi simbolurile pământului. Un popor la care marile sărbători - Crăciunul, Paştile, Rusaliile sau hramul bisericii - se simt în aer, în vânt, în ceea ce se vede sau nu se vede şi te înconjoară tainic. Căci chiar dacă n-a ieşit niciodată din universul lui - satul românesc -, săteanul ştie. Are în el un fel de suficienţă transcedentală ce-l detaşează de real, fantasticul şi realul împletindu-se strâns şi dându-i acel suflet mioritic cu atitudine jertfelnică de meşter Manole şi martiri Brâncoveni, neînţelese de străinii locului... Un popor la care roata destinului se învârteşte de când Dumnezeu a aruncat sămânţa lumilor, el primind în dar o gură de rai. O lume în care mersul vremii şi al vremurilor au stat sub semnul suferinţelor asumate, desluşit în comportamentul Mioriţei; dar acelaşi popor făcea istorie la Posada, Podul Înalt, Mărăşeşti sau Gherla, lăsând moştenire pe steagul ţării vulturul cruciat şi nu vreo cârtiţă. Un popor care cântă, plânge, se bucură (mai rar), doineşte, se roagă într-o limbă frumoasă ca ozi de duminică şi care a gângurit încă de la naştere: Dumnezeu, cruce, pâine, câine... Un popor legat ontologic de Sf. Cruce şi de floarea sfântă - busuiocul - care, sfinţind apele Mureşului, Oltului, Prutului, Tisei, Dunării, l-au binecuvântat în oceanul credinţei, la botez, la cununie, la înmormântare şi chiar dincolo de ea. O lume în care iubirea magică a lui Voiculescu s-a împletit cu cea în care s-a născut veşnicia lui Blaga lângă teiul înflorit de drag şi dragoste al lui Eminescu. O lume în care sacrul ţâşneşte din tinda bisericii, sfinţind întreg universul şi zilele săptămânii, timp al mântuirii: Sfânta Vineri, Sfânta Duminică, iar celui rău nici măcar nu-i pomeneşte numele. Un popor care biruie moartea şi istoria, înveşmântat în Învierea lui Hristos prin făclia de Paşti, un popor de poveste cu tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte..." Dar azi, în lumea lui Papură Vodă ce-o fi gândit cronicarul în graiul lui consemnat în hrisoave?... "Şi a fost în vremile acelea că oamenii erau miloşi cu tâlharii, pe care i-a scos din temniţe şi i-a înălţat la mari dregătorii. Nu erau iubitoriu de lege pe care le socoteau un fel de încurcături de maţe, de aceea giudecătorilor le-a da grea poruncă să giudece cum i-o tăia capul. Şi unde vedeau ei că o treabă mergea cât de cât bine şi cu folos, iute se amestecau şi nu se lăsau până nu răzbea să o puie gios. Răzeşii au lăsat coarnele plugului în pământul năvălit de spini şi pălămidă, vitele, la stâni, în plata Domnului şi s-au împrăştiat în bejenie la marii boiari ai lumii, care era un feliu de iarmaroc pestriţ..." Globalizarea bate la uşa identităţii noastre. Aici trebuie să răspundă prezent un popor, nu o populaţie. Căci o populaţie trăieşte după reguli scrise; un popor trăieşte "mai ales" după reguli nescrise. Legile asigură (sau nu) ordinea, justiţia, dau recompense, dau pedepse. Legile nescrise activează ca un ciment între oameni: sunt obiceiurile sau cutumele care dau individualitate, identitate şi asigură onoarea şi continuitatea. Legile scrise sunt diverse şi se pot modifica; legile nescrise sunt încrustate în suflete şi veşnice. Dacă respecţi legile scrise ale unei ţări devii cetăţean onorabil, poţi urca pe scara socială, dar poţi să te pierzi în mulţime fără să stârneşti interesul cuiva. Legile scrise activează prin constrângere, pot fi schimbate de la o zi la alta, fac subiectul discuţiilor democratice. Legile nescrise sunt echivalentul bunului-simţ istoric, sunt bunuri păstrate din generaţie în generaţie, nu le discută (aproape) nimeni. Pentru nerespectarea legilor scrise răspunzi în faţa unei instanţe funcţionăreşti. Pentru legile nescrise răspunzi în faţa tradiţiei, a istoriei. Legile nescrise sunt ca anotimpurile: nu poate nimeni cere modificarea lor. Legile scrise sunt aculturale; legile nescrise sunt expresia culturii. În faţa unei economii globalizate şi a unei culturi "de consum" unice popoarele ar putea ieşi pe nesimţite din istorie. Popoarele cu memorie se mândresc cu trecutul lor; populaţiile se mândresc cu prezentul. Riscă însă să nu mai aibă viitor. Şi-atunci, bietul cronicar, aflat sub vremi, ce-ar mai consemna?