De ce ne dorim noi să fim sănătoși?

Dacă întrebi pe cineva ce‑și dorește pe lumea aceasta, cel mai adesea răspunsul va fi: „Să fiu sănătos”. Pare de la sine înțeles. Vedem în sănătate premisa tuturor lucrurilor bune pe care le‑am putea gusta în viață. Dar de ce ne dorim noi atât de mult să fim sănătoși?

Să cercetăm puțin problema, să vedem care este adevărata motivație.

Un prim răspuns ar fi: pentru că boala aduce cu sine durere sau, în cel mai bun caz, disconfort. Ceea ce nu e de dorit, cu adevărat. Nu putem totuși ignora că există o întreagă industrie ce propune medicamente sau leacuri împotriva oricăror dureri. Cu sau fără efecte adverse, cu mai mari sau mai mici cheltuieli, poți obține ceva alinare. De altfel, tot mai multă lume apelează la formule analgezice. Grav e că se face abuz în acest sens, dar și mai grav e că tot la ceva de genul acesta apelăm și în cazul problemelor sufletești. Când avem nemulțumiri, situații dificile sau stresante, nu punem genunchiul la rugăciune, ci căutăm repede refugiul în mâncare, în băutură, în vizionarea de filme, navigăm pe internet sau ne inventăm o viață care ne convine pe rețelele de socializare. Or, durerea este locul prin excelență în care ne întâlnim cu Dumnezeu – pentru că atunci suntem cei mai vii, cei mai prezenți în viața noastră. Durerea nu trebuie provocată sau dorită. Totuși, când se produce, ea nu este rea în sine. E plin raiul de oameni pe care doar durerea i‑a ajutat să iasă la limanul dumnezeirii.

Ceva de nedoritla modul absolut

Altă situație care, prin contrast, subliniază cât de valoroasă e starea de sănătate o reprezintă statutul persoanelor cu handicap. Cu toată grija pe care societatea contemporană o are pentru cei cu dizabilități, numai cineva care nu e în toate mințile și‑ar putea dori să ajungă într‑o astfel de stare. Despre automutilare pare că vorbește și pasajul evanghelic următor: „Iar dacă ochiul tău cel drept te smintește pe tine, scoate‑l și aruncă‑l de la tine, căci mai de folos îți este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul să fie aruncat în gheenă. Și dacă mâna ta cea dreaptă te smintește pe tine, taie‑o și o aruncă de la tine, căci mai de folos îți este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă” (Matei 5, 29‑30). La cât de pătimași suntem toți, păcătuind cu toate simțurile și organele, dacă am aplica ad litteram cuvântul acesta, cred că nu ar lua mai mult de o săptămână până când n‑ar mai rămâne din trupul nostru măcar o parte. Încât ideea nu este să „tăiem în carne vie”, ci să închidem acel „canal” prin care vine sminteala. Dacă mă smintește ochiul privind pornografie sau imagini deșuchiate, atunci să retez astfel de vizionări. Oarecum mucalit, necum tautologic, se spune că părinții din vechime fugeau de desfrânare... fugind! La propriu. Precum Dreptul Iosif, cel ce și‑a lăsat haina în mâna nevestei lui Putifar, alegând mai degrabă rușinea de a ieși afară gol din casă, decât să comită cu ea adulter (v. Facerea 39, 7‑19). Concluzionând, nu vreun handicap oarecare ne poate împiedica să intrăm, încă de aici, în Împărăția lui Dumnezeu. La Învierea cea de obște, oricum vom primi trup nou. Adevărata poticnire pe drumul spre rai apare când ne automutilăm sufletul prin păcatele săvârșite. Handicapul spiritual e ceva de nedorit la modul absolut.

Un al treilea răspuns la întrebarea din titlu ar fi: ca să pot munci, ca să nu fiu povară altora. Este limpede că, și dacă‑ți este puțin afectată sănătatea, randamentul tău scade. Iar când boala te ține la pat, ești dependent de alții. Această din urmă situație are, oricât de ciudat ar părea, și părțile ei bune. Cine are grijă de un bolnav imobilizat are cunună de mucenic dacă face această jertfă în numele lui Hristos. Încât adevărata povară nu este una de natură fizică. Bine ar fi dacă am evita să mai fim povară celuilalt prin comportamentul nostru, dacă nu l‑am mai chinui prin cuvintele, vicleniile și patimile noastre.

Mâncarea nu mai are gust? Nu mai poțisă miroși o floare?

La aceste răspunsuri probabil se mai pot adăuga și altele. Fiecare separat și toate împreună nu pot da un răspuns definitiv și lămuritor la întrebarea: de ce ne dorim să fim sănătoși? Citind cele patru Evanghelii, se poate constata, fără putință de tăgadă, că a vindeca era o lucrare constantă a Mântuitorului. Chiar și în Nazaret, unde concetățenii săi nu puteau crede că acel Tânăr tâmplar crescut sub ochii lor este, de fapt, Mesia, și unde nu a putut face „nici o minune”, totuși Iisus, „punându‑și mâinile Sale peste puțini bolnavi, i‑a vindecat” (Marcu 6, 5). De ce‑i vindeca Domnul pe toți? Să fie doar din mila sa absolută, din dorința de a curma suferința sau din râvna de a restaura, chiar dacă provizoriu, făptura omenească – vindecările fiind anticipare a restaurării finale, cea de la Învierea de obște? Dacă luăm ca reper persoana, atunci răspunsul final este că, prin vindecare, se dădea șansa tuturor să se poate bucura în chip deplin de prezența Lui. Doar așa comuniunea cu ei putea fi maximală. Relevant, în acest sens, este episodul în care, „venind Iisus în casa lui Petru, a văzut pe soacra acestuia zăcând, prinsă de friguri. Și S‑a atins de mâna ei, și au lăsat‑o frigurile și s‑a sculat și Îi slujea Lui” (Matei 8, 14‑15). Nu a răbdat Domnul să intre într‑o casă și cineva să bolească acolo.

Deci dincolo de o mie și unu de motive pentru care ne dorim noi sănătatea, principalul motiv este: pentru ca să ne putem bucura în chip desăvârșit de viața dăruită de Dumnezeu și pentru a fi în deplină comuniune cu El și cu toată lumea. Când ești răcit și ai nasul înfundat, când îți este afectat gâtul, nu poți să miroși o floare, iar mâncarea nu mai are gust, mai ales când ții și regim. Când auzul sau vederea îți sunt afectate, nu te poți bucura întru totul de compania celuilalt. Sănătatea este de dorit pentru a putea iubi deplin, pentru a ne putea dărui și a ne bucura de fiecare clipă. În primul rând de aceea este ea prețioasă, apoi vin toate celelalte motive.