De la minciună la infarct

Trăim într-o lume amestecată, care, deşi clamează suveranitatea tehnologică asupra materiei, suferă îngrozitor de pe urma neascultării adamice, care se repetă în noi şi ne aduce slăbiciunea firii şi stricăciunea morţii. Am ajuns la viteză supersonică, am vizitat (sporadic) spaţiul, am epuizat resursele planetei, suntem capabili să stocăm milioane de cărţi într-o cutie cibernetică de chibrituri (numită hard), ne holbăm (Hubble) la astre cu o adâncă părere de sine, studiem dinozauri cu o foame de trecut fără precedent.

În acelaşi timp, viaţa noastră nu e mai bună, deşi avem mijloace de a o cuprinde integrator sau de a o prelungi nefiresc. Viaţa noastră nu e mai frumoasă decât a strămoşilor noştri, deşi e plină de reprezentări HD, 3D etc. Traiul nostru pe acest pământ nu e mai sănătos decât al bunicii, deşi progresul genetic, farmaceutic şi micromolecular este imens. Nu suntem mai apropiaţi unii de alţii, deşi ne vedem şi ne auzim prin ecrane de la mii de kilometri distanţă. Este aşadar un paradox neliniştitor al vieţii noastre, în care ştiinţa, progresul, tehnica, viteza, informaţia nu aduc bunătate, fericire, iubire, apropiere, ci de multe ori chiar reversul acestora. Citeam deunăzi o analiză sociologică a "Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii" cu privire la incidenţa bolilor pe planetă şi la mortalitatea cauzată de boală pe naţiuni. Am rămas perplex când am văzut că prima cauză mondială a morţii nenaturale este boala de inimă. De ce oamenilor le cedează inima? Care este înţelesul ascuns al acestei maladii? Eram acum câteva săptămâni la un service de maşini, aproape de un tânăr mecanic care lovea frenetic o piesă auto cu un ciocan imens. Ştiţi senzaţia. Zgomotul era asurzitor. Eu, printre urletele materiei, am zis: mă doare inima de la atâta zgomot. Iar unul dintre inginerii care lucrează acolo, un om de o credinţă foarte puternică, mi-a zis: "De ce toată lumea suferă de inimă în zilele noastre?" Pentru că suferă de prefăcătorie, trăiesc o altă viaţă decât cea pe care o gândesc, îşi mint inima în fiecare zi, pretinzând că sunt buni, sociabili, amabili, muncitori, blânzi, civilizaţi, ei fiind tocmai contrariul. Şi inima, rănită în fiecare zi, minţită mereu, cedează. Am realizat atunci excepţionala valoare de adevăr a cuvintelor unui doctor de maşini. Hristos a condiţionat "vederea de Dumnezeu" de "curăţia inimii": "Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu". Acest adevăr înseamnă într-adevăr prospeţime a valorilor interioare, nevinovăţie creativă, realism firesc al începuturilor, slujire credincioasă a firii (aşa cum face inima), sinceritate absolută, deschidere a sinelui pentru lumea celorlalţi, iubire adevărată pentru toţi oamenii, lacrimi de dor pentru raiul pierdut şi aşteptat. Omul curat cu inima nu numai că vede lumina oriunde, ci luminează lumea din el şi din jurul lui, preface noaptea în lumină, apa în vin, nervii în râvnă pentru sfinţenie, lăcomia în milostenie, iubirea trupească în viaţă născătoare şi în jertă de sine, moartea în viaţă. Modelul suprem de inimă curată este Hristos, Inima cea veşnică a umanităţii, care din iubire de oameni a mers până la iad, pentru a restaura pe om în demnitatea de fiu al lui Dumnezeu. Aşa că, dacă vreţi să nu mai suferiţi de inimă, apucaţi-vă să iubiţi cu toată inima, să înţelegeţi slăbiciunea celorlalţi, să apăraţi pe cei slabi în tribunalul vostru interior, să plângeţi durerile acestei lumi, să vă bucuraţi pentru binele celuilalt, să dăruiţi din inimă celor ce nu au, să vă rugaţi pentru toţi oamenii. Şi singurul infarct pe care-l veţi suferi va fi infarctul morţii voastre, adică dezintegrarea răului din voi şi primii zori ai unei vieţi în care aerul pe care-l respirăm este iubirea eternă a lui Dumnezeu.