De la monedele cât roata carului la banii de hârtie

Pentru bani, mulţi oameni se trezesc de dimineaţă şi fac lucruri pe care nu le doresc neapărat, pentru bani se poartă războaie, cu bani se cumpără hrană, îmbrăcăminte, cărţi, medicamente salvatoare.

Adulaţi sau detestaţi, temuţi sau iubiţi, banii sunt în centrul activităţilor sociale şi numai sfinţii trăitori în pustiu, cu ierburi şi apă de izvor, au ieşit complet de sub stăpânirea teribilului magnetism al banilor. Să vedem cum a început totul.

Zorii apariţiei a ceva ce putem numi monedă de schimb (implicit, părăsirea etapei schimburilor greoaie de mărfuri) sunt romantici şi amuzanţi. Primele astfel de „monede“ erau, înainte de Hristos cu peste 1.000 de ani, cochilii de scoici, monedă ce a rezistat în unele zone africane chiar până la mijlocul secolului XX.

O monedă grea cu adevărat, grea la propriu, era o piatră de formă circulară cu o gaură în mijloc, ce se folosea în insula Yap din Arhipelagul Carolinelor din Oceanul Pacific. Pietrele cu rol de bani erau de dimensiuni crescătoare, ajungându-se până la unele gigantice, de peste trei metri şi cinci tone în greutate. O nevastă bună costa o monedă de aproape un metru şi jumătate, iar oamenii îşi ţineau pietrele-bani în faţa casei, arătându-şi bogăţia. Alte „monede“ de prin alte zone erau colţii de câine în Insulele Solomon, clopoţeii de bronz în Zimbabwe sau cuţitaşele în China.

Bani de metale preţioase

Trecerea la adevăratele monede s-a făcut, conform lui Herodot, în jurul anilor 640 î.Hr., într-o colonie grecească din Asia (Lidia) şi aceste monede numite electrum erau făcute din aur şi argint, în proporţii egale.

Tot grecii, în cetăţile Atena şi Corint, au bătut monede proprii, între anii 575 şi 570 î.Hr.

Dezvoltarea a venit firesc, iar începutul activităţilor bancare ne apare drept înduioşător. Unul dintre primii bancheri cunoscuţi fiind un fost sclav grec, cu numele Pasion (Pasiune), în secolul IV î.Hr. care, având talent în manipularea banilor, şi-a dobândit libertatea, a primit cetăţenie ateniană, a făcut afaceri şi în imobiliare, reuşind să lase şi o avere bună moştenitorilor. 

În acele vremuri, grecii utilizau hocousul din aramă, obolul (de unde şi vorba populară „a da obolul“), drahma - care era confecţionată din argint, shaterul din aur, iar romanii foloseau libra şi uncia din aramă, denarii de argint şi aureus – bineînţeles din aur.

Inventivii chinezi au creat în aceeaşi perioadă bancnotele din piele de cerb, pentru că monedele deveniseră prea incomode pentru tranzacţiile mari.

Până la Iulius Cezar, monedele de aur - „aureus“ - erau bătute rar, pentru tranzacţiile importante, dar el a introdus baterea lor regulată şi a introdus greutatea standard, de 8,16 grame, dar greutatea a variat în timp, până când această monedă a fost înlocuită de către împăratul Constantin cel Mare cu o alta, tot din aur, numită solidus. A urmat longeviva „nomisma“, făcută la ordinul împăratului Iustinian I, monedă care a circulat circa 700 de ani. Au mai fost şi altele, unele fiind bătute cu anumite ocazii, cum ar fi celebrarea vreunei mari victorii militare.

În Evul Mediu, monedele s-au diversificat, fiecare regat având propriul său sistem. O inovaţie a fost introducerea de către statele germanice, în secolul al XII-lea, a unor bani din tinichea, foarte subţiri, care foşneau.

Sistemul bancar s-a dezvoltat permanent, iar epoca marilor descoperiri geografice, prin comerţul cu America şi Indiile, a fost încă un pas înainte. Au fost fondate Banca Angliei (1694) şi Banca Scoţiei (1695), la vremea aceea deja erau folosiţi banii de hârtie. În America, Benjamin Franklin milita în 1729 pentru folosirea banilor de hârtie pe scară largă, iar sistemul bancar se dezvoltase uimitor un secol mai târziu, având în vedere faptul că băncile americane apăreau şi dispăreau în ritm alert. Între 1860 şi 1921 existau 30.000 de bănci pe continentul nord-american.

Pe teritoriul nostru

Până în secolul al II-lea, în zona Mării Negre circulau monedele greceşti: drahmele de bronz şi argint, staterii de aur, tetradrahmele de argint. După cucerirea de către romani, moneda oficială a devenit denarul, iar mai apoi s-a trecut la modelele bizantine. Au mai circulat în Ţările Române şi alte monede: leul olandez de argint, mahmudeaua de aur, ducatul austriac de aur, dinarul unguresc de argint şi altele.

Leul a devenit monedă naţională în 1867, când s-a adoptat Legea pentru înfiinţarea sistemului monetar şi pentru fabricarea monedei naţionale. Astfel, la data de 22 aprilie 1867 a fost stabilită moneda naţională „leu“, ca o monedă bimetalică, cu etalonul la 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur, având 100 de diviziuni, numite „bani“.