De la pictograme la litere

Cercetătorii civilizaţiilor vechi consideră că diferenţierea dintre oraş şi sat s-a făcut prin astfel de înscrisuri, considerându-se pe bună dreptate că la sate nu exista nici necesitatea, dar nici posibilitatea de a se transmite informaţii prin scris, pe când la oraşe acestea existau. 

Din pricina faptului că era dificil de trasat linii complexe pe argilă, semnele s-au tot stilizat, ajungând să aibă aspectul unui cui, de unde şi numele de scriere cuneiformă. 

 

La început, scrierea se făcea de la dreapta la stânga şi se citea vertical, apoi s-a făcut trecerea la succesiunea orizontală a semnelor, care a atras după sine citirea de la stânga la dreapta. Însă textele foarte importante, care se scriau pe suporturi mai preţioase, cum ar fi metal sau piatră, au continuat să fie scrise în varianta „tradiţională“, şi aşa a luat fiinţă prima diferenţiere între scrierea oficială şi cea curentă. 

 

Încetul cu încetul, scrisul a devenit o meserie în sine, practicată de scribi, care aveau un statut aparte, se bucurau de privilegii, astfel că interesul acestora nu era ca scrierea să se simplifice şi să devină tot mai accesibilă, ci dimpotrivă, să rămână doar apanajul iniţiaţilor. De aceea, pentru un timp scrierea s-a tot complicat, procesul se învăţa în mulţi ani, unele semne având mai multe înţelesuri. 

În mileniul al III-lea î.Hr., Mesopotamia a fost unificată de regele Sargon I, care a întemeiat Imperiul Akkadian, iar akkadienii au dezvoltat scrierea cuneiformă, scriind în special texte militare. Limba akkadiană s-a dezvoltat, devenind limba diplomaţiei, şi era folosită chiar şi de egipteni, care aveau propria scriere, aşa că limba sumeriană folosită pe scară largă până atunci a mai fost folosită doar în grupuri restrânse de preoţi şi literaţi. Un rol important în dezvoltarea scrisului l-au avut babilonienii a căror scriere cuneiformă a atins forma clasică, aşa cum apare ea în celebrul Cod al lui Hammurabi (cea mai veche culegere de legi din lume). Tot ei au inventat dicţionarele şi gramatica, studiind limbile străine. Cuneiforma a fost scrierea de largă circulaţie a Orientului pentru multe secole, cele mai noi texte scrise în acest fel au fost descoperite tot în cetatea Uruk, în secolul I î.Hr. 

În Egiptul Antic a apărut scrierea hieroglifică, la destul de puţină vreme după apariţia scrierii în Mesopotamia, cele mai vechi tăbliţe cu astfel de scriere fiind datate din 3100 î.Hr. În scrierea cu hieroglife semnele erau atât ideograme, cât şi fonetice. În Egiptul Antic, scrierea s-a dezvoltat din raţiuni deosebite faţă de cele din Mesopotamia. Egiptenii acordau o mare atenţie tuturor acţiunilor faraonului, pe care-l considerau zeu, iar faptele acestuia trebuia să rămână consemnate pentru posteritate. 

 

Moartea faraonului era un eveniment extrem de important, aşa încât preoţii, pe lângă acţiunea de îmbălsămare a trupului faraonului, mai scriau şi texte cu ajutorul hieroglifelor, iar aceste texte aveau pentru ei valoare magică, însoţind în mormânt mumia regelui defunct.

 

Şi pentru că egiptenii aveau papirus din abundenţă, au început să scrie pe acesta, ceea ce a însemnat că nu mai erau presaţi din lipsa spaţiului să stilizeze scrisul, să comprime ceea ce au de spus, aşa cum făceau locuitorii Mesopotamiei. Prin urmare, civilizaţia egipteană antică a scris pe papirusuri folosindu-se de cerneală, utilizând complicate hieroglife. 

 

Scribul egiptean (sau sesh) punea pe genunchi papirusul şi scria cu ajutorul unei tulpini de trestie înmuiată într-o soluţie făcută din negru de fum sau, pentru a scrie cu roşu, o soluţie de oxid de fier. 

La jumătatea mileniului al II-lea î.Hr. erau prezente două forme de alfabet: cel cuneiform din Ugarit şi cel linear al fenicienilor. În anii 1920, la Ugarit, Siria, s-au găsit tăbliţe de argilă, unele cu o formă de scriere cuneiformă cunoscută, altele cu o scriere diferită de orice formă de scriere cuneiformă, având o structură alfabetică de treizeci de litere. Tăbliţele au fost datate 1500-1300 î.Hr. Alfabetul ugaritic a fost folosit de limbi foarte diferite, dar distrugerea civilizaţiei ugaritice în secolul următor şi lipsa argilei în Palestina au dus la dispariţia acestei scrieri.

 

Alfabetul fenician s-a dezvoltat ca urmare a necesităţii unui schimb de informaţii pe măsura schimbului de mărfuri ce se realiza între fenicieni şi alte popoare, fenicienii fiind cunoscuţi pentru negoţul intens pe care îl practicau. Cele mai vechi scrieri cu alfabet fenician datează aproximativ din anul 1000 î.Hr. Istoricii consideră că acest alfabet a dus la apariţia alfabetelor latin, arab, ebraic, grec. De greci ar fi fost adoptat în secolul al VIII-lea î.Hr. Cel mai vechi text grecesc cunoscut este „Insripţia Dipylon“ - un scurt text scris pe un vas antic grecesc din ceramică 740 î.Hr. (aproximativ). Textul este zgâriat pe un urcior de vin (oenoche), care a fost găsit în anul 1871, într-un vechi cimitir lângă Poarta Dipylon din Atena.

În China au fost descoperite carapace de broaşte ţestoase purtând inscripţii care datează cu 2000 de ani dinaintea celor mai vechi texte mesopotamiene, dar faptul că nu s-a putut realiza descifrarea acestor inscripţii a dus la imposibilitatea stabilirii dacă ele constituie efectiv texte sau doar o protoscriere. Primele texte cu scriere chineză datează din anul 1500 î.Hr. şi sunt cu grafie diferită de cea din Mesopotamia şi Egipt. 

 

Cele mai vechi texte scrise descoperite în Europa sunt Tăbliţele de la Tărtăria, descoperite de arheologul român Nicolae Vlassa, în anul 1961, în localitatea Tărtăria, din judeţul Alba.