Declarație de iubire pentru Iaşi
Fănuş Neagu era nu doar când scria un gheizer de cuvinte. Parcă se scăldase „În văpaia lunii”. În clipa în care se apuca să vorbească, cu un fel de bolboroseală de clocot, aveai impresia că dă la iveală cuvinte până la dânsul nerostite. Erau cele mai multe ştiute şi chiar răsştiute, dar scriitorul le combina cu o magie care le transforma în bijuterii de limbă cel mai adesea „afurisit” de frumoase şi expresive. Era om de condei şi fabulos „genitor” de limbă literară din tălpi până-n creștet. Talentul respira la Fănuş prin toţi porii aşa cum fumegă bălţile Brăilei natale în dimineţile de primăvară la ceasul mijirii soarelui. Îi plăcea la nebunie să trăiască mistuitor viaţa şi vibra tot timpul ca o coardă întinsă de la o vioară Stradivarius. Era masiv, un urs care se învârtea greu, dar sălăşluiau în sufletul lui o bunătate şi o puritate de copil, parcă anume tocmite să i se potrivească şi să se întemeieze dezmierdatul prenume de Fănuş, altfel în contradicție cu statura sa de Sfarmă-Piatră.
Mi s-a revelat această latură poate mai tainică, oricum necitibilă la prima vedere, mai cu seamă în întâlnirile noastre ieşene. Au fost patru la număr. Eu, preţuitor de meşter de cuvinte, îl citeam cu nesaţ încă din anii de facultate. Cărţile lui de proză scurtă, „Ningea în Bărăgan”, „Somnul de amiază”, „Dincolo de nisipuri”, „Cantonul părăsit” şi mai târziu romanul „Îngerul a strigat” mi-au fost şi îmi sunt la inimă. Era altfel decât Sadoveanu, de a cărui minunăţie de scris mă îmbibasem încă din Fălticenii mei, dar se înrudea cu acesta prin forţa de seducţie a lexicului cu arome bătrâne, fără a fi anacronic, ci cu reflexe contemporane uimitoare. Amândoi acești magi ai scrisului torceau caierul lânii de aur al poveştii şi povestirii fără de moarte. Unii dintre comentatori îl limitau la dimensiunea de ţesător neîntrecut de vorbe de mătase, ignorând instinctul tulburător al misteriosului, la care face referire Eugen Simion şi arta de a inventa o atmosferă de un pitoresc afin cu mateinul din „Craii de Curtea-Veche”. „Pierdut în Balcania”, Fănuş e prinţ al acestui ţinut prin mustuirea nepereche a verbului şi coloratura exotic-fantastă, dar e colindat şi de înfiorări moldave.
Admirator al prozei sale, am avut norocul să-l cunosc lângă pajiştile fotbalului, pe care-l mâncam amândoi pe pâine, el scriind despre acest joc cu o fantezie de vrăjitor al cuvântului, eu povestind meciurile la radio, sau contrapunctându-le din când în când cu duh la televiziune.
În 1994. „Nemuritorul” venise în capitala Moldovei să participe la jubileul de 60 de ani al Institutului „Al. Philippide” al Academiei. I-am propus atunci un interviu pentru „Oleacă de taifas”. A acceptat cu plăcere, mai ales că se cam plictisise de discursurile academice care nu mai conteneau. Cu toate că luase ceva la bord, s-a arătat în formă şi am dialogat desfătător, bucurând publicul emisiunii mele de duminică dimineaţă de pe TVR 2. Atunci i-am descoperit încântat legăturile cu Iaşii, emoţia cu care păşea într-un loc cu adevărat mirabil pentru dânsul. A mărturisit-o fără ocolişuri, cum îi era felul, şi declaraţia sa de iubire se găseşte tezaurizată nu numai în filmoteca TVR Iaşi, ci şi în cartea mea de la Polirom, „Divanuri duminicale”. Fănuş Neagu mi se confesase, tulburat, atunci, în 1994, că: „Formaţia mea culturală o datorez Iaşilor, Liceului Militar «Mihai Dimitrie Ghe. Macarovici». Aici am citit marile cărţi de literatură, am avut mari profesori. La Iaşi, îmbolnăvindu-mă de oreion; fiind în infirmeria Liceului Militar, unde e azi Spitalul Militar, am învăţat Eminescu pe de rost. Toate poeziile”.
Spovedania nu era una de complezență. Tălmăcea o simţire de adânc. Iubea Iaşii şi ieşenii. O dragoste pe care am sorbit-o de câte ori am avut prilejul. Îmi va lipsi dureros cât voi fi pe acest pământ şi nu voi uita niciodată dedulcitoarea încheiere a acelui „taifas” din 1994: „Mulţumesc tuturor că mă aflu în Iaşi şi respir un aer minunat şi cultural, ceea ce pe mine mă readuce, cum spuneai, în bucolica poveste a copilăriei”.