Demersul ştiinţelor şi încredinţarea Apostolului Toma

Fiecare simţ receptează o parte din alcătuirea lumii. Culorile cerului înainte şi după răsărit, cântul păsărilor, mirosul teilor înfloriţi sau iarba moale, fiecare dintre acestea sunt receptate prin simţuri distincte, capabile să recepteze diversitatea lumii înconjurătoare. Aceste frumuseţi ale naturii constituie, în acelaşi timp, adevărate prilejuri de iniţiere, invitaţii la contemplaţie adresate tuturor oamenilor.

În zilele noastre, pentru că majoritatea oamenilor trăiesc în oraşe supraaglomerate şi zgomotoase, foarte adesea, miracolele naturii ne deconectează de ritmul alert şi concret al vieţii, invitându-ne să privim şi să reflectăm la frumuseţea gratuită şi greu de egalat a Creaţiei: hărnicia şi măiestria smerită a păsărilor cântătoare, fertilitatea copacilor, jertfa tăcută a boabelor care mor în pământ, departe de ochii şi de lauda lumii, dând naştere multor boabe care hrănesc lumea întreagă. Se cuvenea, în această lume vastă şi plină de miracole, să existe mai multe ferestre deschise către înţelesurile ei. La Slujba Sfântului Botez există o rugăciune care menţionează că omul este înzestrat în acest sens: "Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru, Care cu chipul Tău ai cinstit pe om, întocmindu-l din suflet cugetător şi din trup bine alcătuit, ca trupul să slujească sufletului şi, punând capul peste celelalte mădulare, ai aşezat în el mai multe simţiri, care nu se împiedică una pe alta..." Şi, mai mult chiar, s-ar putea spune că fiecare simţ sesizează în frumuseţile lumii indicatoarele unui drum către marginile tărâmului sensibil, care-l conduce spre ceva mai înalt. Raţiunea pătrunde Creaţia dincolo de pragurile simţurilor Însă, la întâlnirea cu lumea, omul exersează şi altfel sesizarea celor sensibile, anume prin intermediul raţiunii. Şi face aceasta într-un fel mai cuprinzător, ce depăşeşte limita experienţelor directe. S-au pomenit de mai multe ori în cadrul acestei rubrici variate aspecte ce privesc admirabila potrivire dintre lumea sensibilă şi raţiunea omului, un miracol cu care ne întâlnim în fiecare experienţă a lumii. Creaţia este în aşa fel alcătuită, încât ea poate fi înţeleasă de om. "Cunoştinţa lucrurilor sensibile nu e cu totul străină nici de puterea minţii, şi nu ţine cu totul nici de lucrarea simţurilor, de percepţie, ci se află la locul de întâlnire a minţii cu simţirea sau a simţirii cu mintea, făcând prin sine legătura între ele"1. Faptul acesta ne deschide spre un alt plan al existenţei. Lumea pe care o sesizează simţurile nu este doar lume sensibilă. Ea posedă o anumită raţionalitate. "Înapoia" obiectelor vizibile, dincolo de marginile fiecărui lucru care poate fi atins sau cântărit, în substratul tuturor celor sensibile, dar şi în depărtările cerului, peste tot prin lume, pe unde pot ajunge simţurile şi senzorii dispozitivelor noastre de investigaţie, raţiunea omului descifrează fenomene şi structuri, multe dintre ele primind descrieri extraordinare prin intermediul matematicii. Aceasta este o situaţie cu totul privilegiată! "Există, în mod evident, o concordanţă crucială între, pe de o parte, legile fizicii şi, pe de alta, calculabilitatea funcţiilor matematice care descriu aceste legi"2. "Adevărata forţă a matematicii, scrie şi matematicianul Ian Stewart, rezidă tocmai în această fuziune remarcabilă dintre senzaţia umană de structurare şi lumea fizică"3. Toţi oamenii, incluzând pe oamenii de ştiinţă, scrie şi Paul Davies, iau ca firesc faptul că trăim într-un univers raţional şi ordonat, supus unor legi precise, pe care raţiunea umană poate să le descopere. Totuşi, "motivul acestei stări de lucruri rămâne un mister care ne uimeşte..."4. Prin certitudini mărunte, către un sens mai cuprinzător Se poate constata, aşadar, pe lângă frumuseţe, Creaţia vădeşte şi o înţeleaptă alcătuire. Ceea ce înseamnă că lumea nu este vrednică doar de admiraţia artiştilor, pentru bogăţia de sunete, forme şi culori. Ea este vrednică şi de admiraţia chimiştilor. Cercetările au probat deja capabilităţile extraordinare ale materiei de care dispunem în ambientul terestru. Universul prezintă o "chimie" deosebit de combinativă, în care atomii pot realiza diverse legături, Pământul are o "zestre" extraordinară de materii prime, unică în întreg sistemul solar. Toate asigură o bogăţie practic infinită de structuri şi materiale pe care le putem obţine prin inginerie. Materia lumii vădeşte, aşadar, o uimitoare potrivire cu spiritul creator al omului, fiind adecvată într-un mod admirabil nesfârşitelor sale proiecte inginereşti. Dar lumea este vrednică şi de admiraţia matematicienilor. S-a spus deja: foarte adesea, ei descoperă, în locuri dintre cele mai neaşteptate, în organismele vii sau în lumea nevăzută a dimensiunilor cuantice, configuraţii regulate, perfect compatibile cu obiectele imaginate de ei. Însă Creaţia este vrednică şi de admiraţia medicilor, care nu încetează să descopere că natura reprezintă, chiar şi după boomul ingineriilor genetice şi al tehnologiilor de înaltă fidelitate, principalul rezervor pentru hrana omenirii şi pentru tratamentul medical al afecţiunilor. În fine, Creaţia este vrednică şi de admiraţia fizicienilor, pentru că ea se dezvăluie ca fiind un mesaj exprimat prin lumină, adresat omului; o cuvântare ce-i permite acestuia să o descifreze, să culeagă relatarea ei din orice fărâmă de lumină, provenită de la cele mai îndepărtate surse de radiaţii, şi din adâncul cel mai greu de pătruns al lumii cuantice. Dar Creaţia merită admiraţia fizicienilor şi pentru că constituenţii ei duali, undă-corpuscul, au forţat raţiunea, fidelă logicii clasice, să depăşească gândirea dualistă şi să accepte mai uşor antinomiile şi paradoxurile. Încât fizicienii au ajuns să afirme că, în spatele tuturor frumuseţilor lumii sensibile, ceva rămâne ascuns, imposibil de epuizat prin abordarea ştiinţifică. La nivel cuantic de exemplu, realitatea nu poate fi identificată pur şi simplu cu o stare de fapt, căreia să i se asocieze o descriere completă. Predicţiile au caracter probabil. Nu doar viitorul este imposibil de cunoscut; nici măcar starea prezentă nu poate fi cunoscută în toate aspectele sale5. Mai general, la acest nivel, realitatea nu conţine obiecte, ci procese. Principial, realitatea e alcătuită dintr-o sumă de fapte microscopice despre care se poate spune ceva, la care se adaugă fapte despre care nu se poate spune nimic6. Creaţia este vrednică de admiraţia omului Dar Creaţia este vrednică şi de admiraţia exploratorilor şi a pustnicilor, pentru că pe înălţimile munţilor sau pe întinsurile aride ale deşerturilor, şi unii, şi alţii găsesc locuri potrivite pentru exersarea nevoinţele ascetice şi pentru contemplarea frumuseţilor. Pe de altă parte, Creaţia reprezintă şi un spaţiu plin de indicatoare de ordin moral. Fiecare naturalist, de exemplu, ştie că lumea vie ascunde o imensă complexitate şi solidaritate. Vieţile milioanelor de specii de plante şi animale, păsări şi insecte, peşti şi microorganisme se întrepătrund. Unele le hrănesc pe altele, altele trăiesc împreună, în acelaşi habitat, unele folosesc altora chiar şi după moarte. "Cooperarea" speciilor, felul cum ele, împlinind rostul lor, slujesc de fapt unui rost mai înalt care le depăşeşte pe fiecare în parte, dă o mărturie că Cineva mai presus de ele le-a rânduit aşa. În acelaşi timp, prin solidaritatea speciilor, lumea vie este un indicator moral, fără cuvinte, pentru întreaga umanitate. Toate acestea arată că lumea nu este doar o expoziţie de locuri şi structuri înzestrate cu frumuseţe. Lumea este plină de raţionalitate, vrednică de explorat şi de admirat, plină de indicaţii morale şi de înţelesuri spirituale. Mai mult decât atât, prin faptul că toate sunt puse la dispoziţia omului, Creaţia se arată a fi locul destinat vieţii lui. În ea, el se poate întâlni cu semenii şi poate oferi lucrurile ei şi poate pune operele lui în slujba lor, vădind prin aceasta că umanitatea are o anumită menire în Creaţie. Contemplarea celor create este o cale care, odată aleasă "cu o minte netulburată şi cu o cugetare liberă de împătimirea de cele văzute, duce pe om la Făcătorul şi Cauza tuturor"7. Sf. Maxim Mărturisitorul scrie şi el că "pentru aceste trei pricini a semănat Dumnezeu în firea văzută raţiuni duhovniceşti şi moduri de purtare cuviincioasă: ca să vestească pe Ziditorul făpturilor, ca omul povăţuit de rânduielile şi de modurile firii să afle uşor calea dreptăţii care duce spre El şi ca nici unul dintre necredincioşi să nu aibă ca scuză neştiinţa"8. Istoria lumii ca şir de mărturii despre Dumnezeu În tradiţia creştină, lumea, aşa cum este ea, a fost prima mărturie despre Dumnezeu Creatorul. Toate aceste înţelesuri şi întrebuinţări ale lumii sunt văzute în lumina Logosului prin Care şi pentru Care au fost făcute toate. Creaţia este cuvântarea lui Dumnezeu către om, pentru că, aşa cum o subliniază părintele Dumitru Stăniloae, toate lucrurile ei sunt plasticizări ale voinţei Sale, făcute prin Cuvânt. Dumnezeu a adăugat însă acestei descoperiri şi altele, de o relevanţă chiar mai mare. Vechiul Testament reprezintă, desigur, o descoperire a lui Dumnezeu făcută omului, prin profeţii poporului ales. Găsim aici lumini care se adaugă şi sporesc descoperirea lui Dumnezeu făcută prin Creaţie. Scriptura reprezintă cuvintele lui Dumnezeu adresate oamenilor, cuvinte în care voia Lui este exprimată într-un mod mai desluşit, cuvinte care îl indică explicit şi pe El ca autor al Creaţiei. Dar, în mod deplin, Dumnezeu s-a făcut cunoscut prin Hristos, Fiul Lui întrupat ca om. Prin Întrupare, Scriptura şi luminile Creaţiei au fost străluminate de Însuşi Dumnezeu Cuvântul în Care, prin Care şi pentru Care au fost făcute toate, Cel care a descoperit lumii şi a împlinit voia Tatălui. "Taina întrupării Cuvântului cuprinde în sine înţelesul tuturor ghiciturilor şi tipurilor din Scriptură, şi ştiinţa tuturor făpturilor văzute şi cugetate. Căci cel ce a cunoscut taina Crucii şi a mormântului a înţeles raţiunile celor mai ânainte spuse; iar cel ce a cunoscut înţelesul tainic al Învierii a cunoscut scopul spre care Dumnezeu a întemeiat toate de mai ânainte." 9 Cercetarea ştiinţifică şi credinţa Toate aceste înţelesuri capătă şi mai multă relevanţă în această Duminică, în care prăznuim pe Sfântul Apostol Toma. Din dorinţa de a crede, Sf. Toma exprimă nevoia de a verifica în mod direct faptul Învierii lui Hristos. Mântuitorul nu refuză această dorinţă: "Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios" (Ioan 20, 27). Textul nu mai precizează dacă Sfântul Toma a făcut aceasta, însă dă mărturie despre credinţa lui: "A răspuns Toma şi i-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!" (v. 28). În lumina acestui text, care prezintă dorinţa de încredinţare directă asupra Învierii lui Hristos, şi a dumnezeirii Lui, ar putea fi înţelese şi toate întreprinderile ştiinţelor. Dumnezeu invită pe Apostol să pună mâna în semnul cuielor şi în rana din coasta Lui. Întreaga explorare a lumii, disecarea atentă şi măruntă a materiei lumii, observaţiile atente privind structurile vii şi comportamentul vieţuitoarelor, demersurile ingineriei care explorează flexibilitatea şi potenţialităţile materiei, cercetările cosmologiei şi astrofizicii, toate ar putea fi văzute ca pătrunderi ale omului în intimităţile adânci ale Creaţiei. Înţelesul acesta devine cumva mai evident dacă îl punem în legătură cu viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, remarcată de Alain Riou şi menţionată şi de părintele Stăniloae, potrivit căreia Creaţia este prima Întrupare a Logosului10. În acest fel, cercetarea ştiinţifică ar putea fi privită ca o pătrundere în toate ungherele lumii sensibile, pentru a strânge cât mai multe indicii care să lumineze răspunsurile la marile întrebări ale vieţii. Dacă este să înţelegem Creaţia ca primă Întrupare a lui Hristos, atunci s-ar putea spune că cercetătorul abordează lumea sensibilă la fel ca Sf. Apostol Toma, căutând să verifice dovezile cele mai tari ale credinţei. Şi, tot aşa cum Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu-i refuză lui Toma această dorinţă de a se încredinţa de dumnezeirea Lui, la fel se poate spune că, prin rânduiala lui Dumnezeu, întreaga Creaţie se deschide înaintea omului, în drumul explorărilor sale, scoţându-i la iveală tainele ei. Ca şi cum i-ar oferi, pe măsura strădaniilor sale, înţelesuri tot mai cuprinzătoare, care să-l conducă tot mai departe, către experienţa credinţei, pentru a afirma şi el, la sfârşitul explorării sale, ca odinioară Sfântul Toma: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!" Totuşi, în cazul convorbirii lui Hristos cu Toma, în această duminică ce urmează Praznicului Învierii, semnul cuielor şi al suliţei reprezintă mult mai mult decât tot ceea ce poate aduna omul, ca dovezi, prin demersul ştiinţelor, din explorarea Creaţiei. Semnele Pătimirilor lui Hristos, păstrate în Trupul Lui înviat, dovedesc mult mai mult decât existenţa Lui şi realitatea Întrupării Sale. Ele dovedesc iubirea Lui pentru noi şi biruinţa Lui asupra morţii. Şi, cum din Coasta Lui a izvorât sânge şi apă, ne-au rămas ca roade ale Întrupării şi Învierii Taina Botezului şi cea a Euharistiei, în Care El este cu noi, şi posibilităţile de a fi restauraţi şi transfiguraţi, noi şi întreaga Creaţie, prin iubirea şi comuniunea noastră cu El. Este şi motivul pentru care Hristos fericeşte pe cei ce nu vor vedea şi vor crede: "Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!" (v. 29). Finalitatea acestei vieţi, ca şi ultima dintre destinaţiile lumii, nu este să ne ofere tot mai multe dovezi despre existenţa lui Dumnezeu, ci să ne trimită spre comuniunea cu El, care înseamnă un alt fel de vieţuire. Nu în exerciţiul cunoaşterii obiective şi obiectivante, care strânge dovezi, stă edificarea omului, ci în "încredinţarea celor nădăjduite" şi în "dovedirea lucrurilor celor nevăzute" (Evrei 11, 1), în credinţa care le cuprinde şi le valorifică pe toate celelalte. diac. Sorin Mihalache luminaceluinevazut@yahoo.com Note: 1 Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Întrebarea 49, în Sfântul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. 3, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 185. 2 Paul Davies, LâEsprit de Dieu, Hachette Litteratures, 2001, p. 110 apud. pr. Andrei Ionescu şi Adrian Lemeni, Teologia Ortodoxă şi ştiinţă. Repere pentru dialog, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 327. 3 De ce frumuseţea este adevărul. O istorie a simetriei, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 332. 4 Paul Davies, God and the New Phyzsics, Donât, Londra, 1983, p. XI, apud. pr. Andrei Ionescu şi Adrian Lemeni, op. cit., p. 331. 5 Cf. Pascal Nouvel, "Determinism", în Dicţionar de istoria şi filosofia ştiinţelor, Lecourt, Dominique (coord.), Editura Polirom, Bucureşti, 2005, p. 458, col. II. 6 Cf. Ibidem. 7 Cuviosul Nichita Stithatul, Vederea duhovnicească a raiului, cap. 12, în Filocalia, vol. 6, p. 320. 8 Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Întrebarea 51, sc. 2, în Filocalia, vol. 3, p. 207. 9 Sf. Maxim Mărturisitorul, Cele două sute de capete despre cunoştinţa de Dumnezeu şi iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu, cap. 66, în Filocalia, vol. 2, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 150. 10 "Întruparea Logosului în logoii fiinţelor create, la momentul creaţiei lumii ş...ţ întruparea Logosului în logoii Scripturii şi ai celor patru Evanghelii, când Duhul i-a inspirat pe profeţi; întruparea Logosului în trupul nostru, în omul "de felul nostru", în omenitatea care este a noastră" (Alain Riou, Le monde et LâEglise selon Maxime le Confesseur, Paris, 1973, p. 62 sqq apud Lars Thunberg, Omul şi Cosmosul în viziunea Sf. Maxim Mărturisitorul, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p. 70).