Deosebirea între „a nu face rău“ şi „a face bine“

Viaţa creştină înseamnă cu totul altceva decât pasivitate sau latenţă. Simpla abţinere de la a face rău nu este acelaşi lucru, din perspectivă creştină, cu împlinirea binelui, cu virtutea. Scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog redau, la mai bine de un mileniu de la întemeierea Bisericii, acea prospeţime spirituală şi acel fior sacru care anima şi inspira creştinii şi martirii primelor secole. Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, monah şi cărturar bizantin crescut şi format într-un mediu în care creştinismul se bucura deja de secole de tradiţie, a fi creştin însemna mai mult decât simpla apartenenţă la o religie revelată. Pentru el, credinţa creştină însemna un izvor de viaţă îndumnezeită pe care o găseşti doar dacă o cauţi şi pe care o trăieşti cu adevărat, numai dacă o preţuieşti cu toată fiinţa.

Deşi personalitatea şi scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog nu au fost unanim apreciate în epoca sa, ele constituie astăzi o autentică mărturie de viaţă creştină, din partea unui om care a căutat întreaga sa viaţă lumina şi harul Duhului Sfânt. Cel ce n-a ajuns nepătimitor nu ştie ce este nepătimirea, ba nici nu poate crede că este cineva astfel pe pământ. Căci cel ce nu s-a lepădat mai întâi de sine, cum va bănui că a făcut cineva acestea ca să dobândească nepătimirea? La fel şi cel ce-şi închipuie că are Duhul Sfânt neavând nimic, auzind de lucrările Duhului sălăşluite în cei ce au de fapt pe Duhul Sfânt, nu va crede că există cineva, în generaţia de azi, lucrat şi mişcat de Duhul dumnezeiesc sau ajuns la vederea Lui în chip conştient şi simţit, asemenea Apostolilor lui Hristos şi sfinţilor de altădată. Căci fiecare judecă din starea ce o are el şi pe cele ale aproapelui, fie că e vorba de virtute, fie de păcate. Altceva este nepătimirea sufletului şi altceva nepătimirea trupului; cea dintâi sfinţeşte şi trupul prin strălucirea ei şi prin revărsarea de lumină a Duhului; iar cea de a doua, singură, nu poate să folosească, prin sine, întru nimic, celui ce o are. A nu pofti ceva din plăcerile şi dulceţurile lumii nu este egal cu a dori bunătăţile veşnice şi cereşti. Altceva este aceasta şi altceva e aceea. Cele dintâi le dispreţuiesc mulţi. De cele de-al doilea, puţini oameni s-au îngrijit. A ocoli şi a nu căuta slava de la oameni nu este totuna cu a dori slava de la Dumnezeu. Căci e multă deosebire între aceste două lucruri. Cea dintâi au respins-o mulţi şi dintre cei stăpâniţi de patimi; pe cea de a doua, puţini s-au învrednicit să o primească şi cu multă osteneală. Virtutea şi teoria virtuţii Nu e totuna a te mulţumi cu o haină modestă şi a nu dori un veşmânt strălucitor, cu a te îmbrăca în lumina lui Dumnezeu. Acesta este un lucru, şi acela, altul. Atraşi de mii de pofte, unii dispreţuiesc cu uşurinţă poftirea unui veşmânt; dar, în lumina lui Dumnezeu se îmbracă acei care o caută neobosiţi prin toate nevoinţele şi se fac fiii luminii şi ai zilei în împlinirea poruncilor. Altceva este vorbirea smerită şi altceva cugetarea smerită; altceva este smerenia şi altceva este floarea smereniei; altceva este rodul acesteia şi altceva dulceaţa frumuseţii lui, şi altceva decât acestea, urmările ce decurg din el. Dintre acestea, unele depind de noi, altele nu depind de noi. Cele ce depind de noi sunt: să cugetăm toate, să ţinem seama de toate, să spunem şi să facem toate câte ne duc la smerenie; dar, sfânta smerenie şi celelalte însuşiri ale ei, harismele şi lucrările ei sunt darul lui Dumnezeu şi nu depind de noi. Dar de ele nu se va învrednici nimeni, dacă nu a semănat toate seminţele care atârnă de el. Altceva este a nu ne revolta faţă de necinstiri, de batjocuri, de încercări şi de necazuri, şi altceva a ne arăta mulţumiţi de ele şi a ne ruga pentru cei ce ne fac acestea. Altceva este a iubi din suflet pe aceştia şi altceva a întipări, pe lângă aceasta, în mintea noastră, faţa fiecăruia din ei şi a-i îmbrăţişa fără patimă ca pe nişte prieteni adevăraţi, cu lacrimi de iubire sinceră, fără să se afle, în acea clipă, nici o urmă a vreunei supărări în noi. Iar lucrul mai mare decât cele spuse este ca, în timpul însuşi al ispitelor, să aibă cineva, în chip neschimbat, aceeaşi bună simţire, egală pentru cei ce-l batjocoresc în faţă, îl calomniază, îl judecă, îl osândesc, îl înjură şi-l scuipă în faţă, şi pentru cei ce iau, în afară, înfăţişarea prieteniei, dar pe ascuns fac aceleaşi lucruri fără să se poată însă ascunde, de fapt. Dar neasemănat mai mare lucru decât toate acestea, socotesc că este ca cineva să uite cu desăvârşire cele ce le-a suferit şi să nu-şi aducă aminte de ceva din ceea ce i s-a întâmplat, fie că lipsesc, fie că sunt de faţă cei ce l-au supărat, ci să-i primească şi pe aceştia la fel ca pe prieteni, în convorbiri şi la masă, fără nici o gândire la cele întâmplate. Nu e acelaşi lucru a-ţi aduce aminte de Dumnezeu şi a-L iubi pe Dumnezeu. Nici a te teme de Dumnezeu şi a păzi poruncile Lui. Altceva sunt acestea şi altceva acelea. Dar amândouă sunt specifice celor desăvârşiţi şi nepătimitori. Liniştea minţii şi tainele minunate ale lui Dumnezeu Altceva este nepăcătuirea şi altceva împlinirea poruncilor. Cea din urmă este proprie celor ce se nevoiesc şi vieţuiesc după Evanghelie, iar cea dintâi este proprie celor ce au dobândit prima nepătimire. Liniştea nu e, desigur, acelaşi lucru cu lenea. Nici tăcerea nu e una cu liniştea. Altceva e fiecare din acestea. Lenea sau nelucrarea este proprie celor ce nu voiesc să cunoască împărtăşirea de bunătăţile lui Dumnezeu, nici să împlinească ceva din cele bune. Lucrarea poruncilor este proprie celor ce se ocupă neîncetat cu cunoştinţa lui Dumnezeu şi stăruie în înţelegerea cuvântului înţelepciunii lui Dumnezeu şi cercetează adâncurile Duhului şi sunt introduşi în tainele minunate ale lui Dumnezeu. Iar liniştea este proprie celor ce săvârşesc lucrarea minţii cu luarea-aminte a unei cugetări pline de atenţie la gânduri. Nu este acelaşi lucru retragerea (din lume) ca mutarea dintr-un loc în alt loc şi adevărata înstrăinare; ci, altceva şi altceva. Cea dintâi este a celor ce luptă şi a celor ce, din cauza lenii, sunt purtaţi de o cugetare nestatornică, sau din cauza unui prisos de căldură doresc lupte şi mai mari. Iar a doua este a celor ce s-au răstignit lumii (I Cor. II, l0) şi lucrurilor lumii şi doresc să fie pururea numai cu Dumnezeu şi cu îngerii şi nu se întorc deloc spre cele omeneşti. Altceva este a te împotrivi vrăjmaşilor şi a lupta împotriva lor şi altceva a-i birui şi a-i supune şi a-i omorî cu desăvârşire. Primul lucru e propriu luptătorilor şi vitejilor în cele ale ne-voinţei; al doilea e propriu celor nepătimitori şi desăvârşiţilor, să nu se lase amăgiţi, nici să-şi amăgească sufletele lor, ci să ştie că ei umblă zadarnic, ca într-un întuneric. Mulţi s-au supus acestor nevoinţe, unul pentru un motiv, altul pentru alt motiv. Dar foarte puţini sunt cei ce au săvârşit osteneala lor cu frică şi cu dragoste firească de Dumnezeu. Singuri aceştia, ajutaţi de har, izbutesc în scurtă vreme în lucrarea virtuţii şi se întind spre cele spuse. Ceilalţi sunt lăsaţi, cum s-a spus, „să rătăcească în loc neumblat şi nu pe cale“ (Ps. CVI, 40), potrivit cuvântului: „Şi i-am trimis pe ei după uneltirile inimilor lor, merge-vor întru meşteşugirile lor“ (Ps. LXXX, II). Cel ce a dobândit experienţa acestora prin sârguinţa cea mai bună va cunoaşte puterea (înţelesul) celor spuse. Iar cel ce e altfel, va cunoaşte înţelesul din afară al celor spuse, dar despre înţelesul lor duhovnicesc, care se cunoaşte cu înţelegerea, nu va avea decât idei teoretice, sau mai bine zis va plăsmui în cugetarea lui chipuri mincinoase, fiind foarte departe de ele, ca un om ce se amăgeşte. (Texte selectate din Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, în Filocalia a VI-a, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1977)