Despre cizmărie

În vechime, în zilele calde, oamenii umblau şi desculţi, dar ce te faci iarna? În regiunile locuite de traci, deci şi la noi, mii de ani oamenii au purtat opinci. Cei mai mulţi şi le făceau singuri, din piei de porc sau de vită. În Transilvania s-a folosit numai pielea de vită argăsită, în Moldova şi Ţara Românească, şi pielea crudă de porc. Pielea crudă era presărată cu sare şi cu tărâţe, apoi se întindea în pod, bătută în patru cuie. După ce se usca, era rasă şi înmuiată. Apoi se croiau opincile. Pielea de porc lua forma piciorului, asigurând un mers uşor. Oamenii mai bogaţi şi ofiţerii preferau cizmele, mai rezistente decât opincile, pe care şi le cumpărau din târg. Dar şi sătenii purtau cizme, duminica şi în sărbători…

Mai des, pielea de vită pentru opinci se argăsea prin înmuierea în soluţie din scoarţă de arin timp de mai multe zile, după reţete complicate. Opincile se croiau simplu: se tăiau dreptunghiuri pe măsura piciorului, li se făceau mai multe găuri pe margine, prin care era trecut un şiret lung din piele, care strângea opinca şi se înfăşura pe picior. Cu vremea, oamenii au învăţat să pregătească piei mai subţiri şi mai moi, dar şi piei mai groase şi mai rezistente. Unii s-au făcut tăbăcari, alţii - cojocari, şelari, cizmari, specializaţi în tăbăcirea pieilor şi confecţionarea produselor din piele şi blană: cojoace, cizme şi opinci, curele şi hamuri… Când cererea de încălţăminte a devenit importantă, în satele mari, în târguri şi oraşe, meşterii cizmari şi ciubotari s-au organizat în bresle, cumpărând drepturile de producere şi de desfacere a mărfurilor într-o anumită zonă. Meşterii puteau ţine calfe, ucenici şi lucrători, care îl ajutau să facă încălţăminte şi învăţau, astfel, meseria. Meşterii plăteau o taxă de înscriere în breaslă şi cotizaţii anuale. Din banii strânşi erau ajutate familiile meşterilor la necaz şi se mai dădeau bani pentru a ajuta Biserica. De multe ori ridicau biserici cu hramul Sfântului Spiridon şi se îngrijeau de nevoile lor multă vreme...