Despre discernământ

Atunci când medităm la virtuţi, şi mai ales la cea mai importantă dintre ele, gândul fuge neoprit la dragostea creştină. E adevărat, dragostea va lucra şi în veşnicie, iar acolo, cu putere mult mai mare. Uitându-ne în „Scara“ Sfântului Ioan Scărarul vedem că dragostea este ultima, cea mai sus şi mai dificil de atins virtute. Sub ea, ca trepte inferioare ale scării stau credinţa, cumpătarea, nădejdea, blândeţea. Fără ele nu ajungem la dragoste. Cumva dragostea le adună şi le concentrează pe toate acestea. Fiindcă pentru a ajunge în vârf trebuie să urci toate etapele. Dacă am întreba un monah, aşa cum erau cei din primele secole creştine, ce virtute ar dori să cultive şi să dobândească mai repede, cred că răspunsul ar fi invariabil discernământul. Dreapta socoteală este cea care ne fereşte de excese şi ne păstrează buna rânduială a sufletului şi a trupului. Ea este absolut necesară nu doar călugărilor, ci, în aceeaşi măsură, şi mirenilor. 

 

Se povesteşte că un bărbat şi femeia sa au venit la un preot să-i ceară sfat. Femeia îşi acuza omul că este prea risipitor, în timp ce bărbatul o mustra pe nevastă că este prea zgârcită. Uitându-se la ei, preotul le-a arătat palma deschisă şi i-a întrebat: „Dacă mâna mea ar fi mereu astfel, ar fi bine?“ „Nu, părinte! Cine ar face aşa ar muri de foame“, spuseră cei doi într-un glas. Preotul a strâns atunci puternic pumnul şi, ţinându-l aşa, i-a întrebat: „Dar dacă mâna mea ar fi mereu astfel, mi-ar fi de ajutor?“ „Bineînţeles că nu, părinte“, replicară cu convingere soţii certăreţi. „E, atunci mai gândiţi-vă la asta şi o să vedeţi care are dreptate!“ „Tot ce întrece dreapta măsură e vătămător. Nici prea mult, nici prea puţin!“, spune în pateric Avva Moise. (Adaptare după o pildă din volumul 479 de pilde duhovniceşti creştin-ortodoxe pentru minte, inimă şi suflet)