Despre înţelesuri şi etimologii în limba română
Deși este o interogație retorică, având în vedere că toate cuvintele au emanat de la sursa Dumnezeu, fiind deci sacre ab initio, o menținem, în ideea că limba română dispune de câțiva termeni care, chiar dacă fac sau nu parte din vocabularul consacrat al Bisericii, nu se pot explica decât în legătură cu evenimente sau realități din Vechiul sau Noul Testament. Aceştia fac parte implicit din trecutul și prezentul nostru religios, adică poartă un… zvon al sacrului.
Un exemplu în acest sens este însuși termenul „cuvânt”, de origine latină, format din: „con“+„ventus“/ adunare, întrunire/ unire într-unu. Întrebarea firească, derivată din aceste sensuri primare, este despre „adunarea cui cu cine”, despre „întrunirea cui cu cine” vorbește termenul. Nu cumva este chiar sugestia întâlnirilor ritualice de dinainte de Hristos, în scopul căutării și descoperirii lui Dumnezeu, prin puterea cuvântului? Ori, poate, ca în Noul Testament, amintește despre manifestarea harului lui Iisus, în temple, în cetăți, pe malul Mării Galileea, unde El le vorbea mulţimilor. În Sfânta Evanghelie după Sfântul Evanghelist Ioan, primul verset plasează cuvântul în patrimoniul cert al lui Dumnezeu: „La început a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”. Prin semnul egalității pe care îl pune Evanghelistul între Dumnezeu și Cuvânt învestește cuvântul cu statutul de „Ființă primordială”, fiind forma Ei de manifestare orală. De aceea, cuvântul osândește mai profund decât fapta, căci duce cu sine forța divină! Definiții impresionante prin puterea lor persuasivă a dat cuvintelor părintele Arsenie Boca: „Cuvintele sunt ființe vii, capabile să facă treaba la care au fost trimise. Și fiindcă sunt ființe vii, viață din viață, pe cel care le-a creat ele-l însoțesc până la judecata de apoi, ca niște copii ai lui, cu toate consecințele lor. Mărturisirea lor cu pocăință mai poate schimba situația. Taina Pocăinței este o judecată milostivă. Aici se oprește aceasta, nu mai ajunge la cealaltă. Zece porunci are înțelepciunea: de 10 ori să taci și o dată să vorbești, și atunci, puțin”.
Despre înţelesurile „Cuvântului sacru”
În cadrele acestor interpretări, expresiile „mai bine mă bate decât să mă certe!” sau „dacă tăceai, filosof rămâneai” traduc perceperea, inconștientă de către om, a forței acționale a cuvântului rostit, a realității că gestul este mult mai tolerabil decât cuvântul. Explicația este că fapta e a omului, aflat sub semnul efemerului, al profanului, al păcatului, în timp ce cuvântul e totdeauna al lui Dumnezeu, etern, sacru și etic perpetuu. De aceea, nu este numai creștin, ci general-moralizator să oferim cuvinte care zidesc, cuvinte cu folos, despre care vorbește și preotul la Sfânta Liturghie, când hărăzește celui care citește epistolele premergătoare pasajelor evanghelice: „Dumnezeu să-ți dea ție cuvânt cu putere multă, spre plinirea Evangheliei!” Mai precizăm și că versul liturgic de invocare a Mântuitorului: „Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu!” dă termenului „Cuvânt“ un rost hieromorfic, el însemnând nu numai o succesiune de foneme sau litere, ci având o reprezentare fizică supremă, în Ipostaza lui Iisus. Pe temeiul acestor interpretări, este evident că structura „cuvânt sacru” este pleonastică!
În credința duhovnicilor există convingerea că efectele cuvintelor rostite continuă și după moartea omului. Pilda oferită de mulți dintre aceștia spre edificare este următoarea: un înțelept, autor a multe cărți, și un păcătos mor în același timp, ajungând amândoi în iad. Pe măsură ce trecea vremea, focul de sub păcătos scădea iar cel de sub înțelept creștea. Explicația era că, odată cu moartea, posibilitatea ca păcătosul să mai greșească era nulă, însă cuvintele din cărțile înțeleptului continuau să smintească și să facă „victime” între cititorii săi, chiar și după moartea autorului. Morala acestei povești vizează imensa prudență cu care e bine să procedeze cei care, prin profesiile lor, formează caractere, dirijează destine, prin intermediul cuvintelor (așa cum sunt dascălii, preoții, actorii).
Etimologia lui „contemplare”
„A contempla” este un verb căruia dicționarele românești îi stabilesc drept strămoș francezul „contempler”. Dacă rămânem la etimonul rigid indicat de sursă, termenul va fi doar parte a unui inventar steril de cuvinte. Însă, dacă îi căutăm biografia îndepărtată, o găsim ascunsă în lat. „con-templari”, utilizat frecvent în limbajul prezicătorilor, însemnând: a privi în templu, în porțiunea de cer tăiată de auguri. Se presupune că augurii analizau aproape matematic mișcările pe care le făceau păsările care intrau în „templum”, putând descifra în ele evenimentele ulterioare. Consubstanțial acestuia este și „a se întâmpla”, cu o origine aparent incertă, corelându-se cu verbul „(in)templāre”, derivat din lat. „templāre” (provenit din „templum”), cu același sens precizat supra și compus cu „in (în)”. Dacă am admite că „a se întâmpla” nu ar face parte din limbajul auguric, atunci ne-am raporta, în analiza lui, la diminutivul lui „tempus” (ca în „ex-templo”), cu sensul de „a se petrece, a se produce cu timpul”. Pentru „templu”, se mai utiliza în latină forma „fanum”, nemoștenită de română, dar prezentă în câteva împrumuturi ca „fanatic, profan”. „A considera” provine din lat. „considero,-are”, verb la care se pot identifica prefixul sociativ „con-” și cuvântul de bază „sidus, sideris“/ stea, constelație. Menționăm că, în uzul comun actual, termenul a pierdut sensul primordial, dar radicalul a produs verbul „a sidera“ (a uimi), de unde s-a format adjectivul „siderat”, cu sensul de „uimit”.