Despre plantele din gospodăria ţărănească

Nici nu ştim cât de multe le datorăm plantelor din jurul nostru! Copacii ne dau aerul pe care îl respirăm; casele în care locuim; obiectele din gospodărie. Dar şi plantele mai mărunte, ierburile şi florile sunt la fel de folositoare. Oamenii au învăţat să le utilizeze ca hrană, ca să se îmbrace, ca să se vindece. Plantele sunt un dar important al Domnului.

Cele mai multe leacuri ale bunicilor noştri au fost ceaiurile, plămădelile şi compresele cu plante. Multă vreme, ţăranii nici nu au vrut să se ducă la doctor! Aveau mai multă încredere în bătrânele ştiutoare ale satului, care văzuseră multe şi ştiau la ce este bună fiecare plantă medicinală. Ca să aibă puteri mai mari, culegeau plantele în anumite zile de sărbătoare, le duceau la biserică, să fie sfinţite, le purtau împreună cu tămâie sau cu busuioc sfinţit. Însoţeau tratamentul cu multe rugăciuni pentru sănătate. Să vă dau nişte exemple. Purtau trei boabe de piper şi trei de tămâie la gât, într-o cârpă, ca să fie feriţi de boli. Busuioc sfinţit de Înălţarea Sfintei Cruci se amesteca în busuiocul de acasă; aşa era mai bun pentru răceli, febră, tuse... Oamenii ţineau la ei şi mâncau usturoi tot pentru a se feri de boli, mai ales de friguri, care făceau multe victime acum o sută de ani, când în bălţile din jurul satelor se înmulţeau ţânţarii anofeli. Sau se legau cu comprese cu cartofi raşi, când îi durea în gât sau capul… Plantele te apără... Şi de relele care ţi se pot întâmpla! Altele îţi aduc binele. De exemplu, busuiocul era foarte preţuit de fetele de măritat, care-l purtau în sân, la brâu sau în păr, să aibă noroc în dragoste. Cicoarea se zice că te fereşte de dureri de şale dacă te încingi cu ea la Sânziene. Clocoticiul e lemn sfânt; poartă-l şi nu se apropie nimic rău de tine. Femeile purtau nuci de clocotici înşirate ca mărgelele, pe aţă, crezând că aşa nu se vor rătăci în pădure. Leuşteanul te fereşte de duhurile rele, mai ales de iele. Năvalnicul era apreciat de fete: purtau o bucăţică la brâu, să dea năvală peţitorii... Pelinul se poartă la brâu sau în sân ca să te ferească de friguri. Deşi e o plantă otrăvitoare, se zice că omagul e „bun şi curat“, te apără de iele. Despre urechelniţă în toată Europa se credea că, păstrată pe acoperiş în cutii, apără casa de trăsnet. Duhurile rele nu pot suferi mirosul usturoiului, de aceea se ung uşile şi ferestrele în zilele când bănuiau că duhurile rele ar putea face rău oamenilor şi animalelor: de Sfântul Andrei, de Sfântul Gheorghe, de Rusalii... Plantele te îmbracă... Bumbacul a început să fie folosit abia în secolul al XIX-lea. În zonele cu agricultură dezvoltată, s-au folosit mai ales cânepa şi inul. În zonele cu oi, lâna. Dar oamenii făceau schimb, dădeau produse agricole pe lână, aşa încât în toate regiunile femeile ştiau să prelucreze şi lână, şi cânepă. Nu se ştie când au început popoarele antice să cultive cânepă şi in pentru îmbrăcăminte, dar asta s-a întâmplat acum mii de ani, în Neolitic. Dacii erau meşteri renumiţi în prelucrarea cânepii. Femeile au tors şi au ţesut precum, odinioară, dacii, până aproape de zilele noastre! Atunci, nu e de mirare că femeile păstrează multe credinţe legate de cânepă. Ele nu o plantau oricum sau oricând. Unele o plantau de timpuriu, imediat ce se ducea zăpada, altele, în ziua de „Sântoader“. Unele duceau un ou în sacul cu seminţe, să le iasă cânepa moale şi galbenă cum e gălbenuşul. La semănat, se rugau lui Dumnezeu şi Maicii Domnului să lege pliscul păsărilor, să nu le mănânce seminţele, şi să le ferească de vârtejuri de vânt şi de furtuni. Nu e Maica Domnului, în legende, cea mai renumită ţesătoare? Vara recoltau cânepa în iulie sau august, iar pe cea cu sămânţă o lăsau până în septembrie. Cânepa era smulsă din rădăcină. Cânepa pentru sămânţă se tăia cu secera, se lăsa la uscat, apoi se bătea să se aleagă sămânţa. Mai întâi, cânepa se punea la topit în bălţi sau gropi făcute la marginea râurilor. Cânepa era ţinută cu pietre şi pari, ca să nu o ia la vale. După vreo zece zile, era scoasă, uscată şi dusă acasă. Acolo era meliţată, ca să se înmoaie învelişul şi să iasă firele din interiorul plantei. După aceea, fuioarele de cânepă erau legate în chite şi lăsate în pod până iarna, când femeia, eliberată de muncile agricole, putea să le prelucreze. Cânepa era dărăcită cu piepteni speciali, obţinându-se fuiorul, câlţii şi canura, de calitate diferită. După tors, firele se răşchiau, se făceau jirebii, se fierbeau până deveneau elastice, pentru a fi depănate cu vârtelniţa. Abia apoi firele puteau fi ţesute. Din fuior se ţesea pânza pentru cămăşi, din câlţi, o pânză mai groasă pentru pantaloni şi poale, iar din canură, saci şi alte ţesături de casă. Din câlţi se făceau covoare, feţe de masă, saci, cearceafuri. Pentru o pânză mai fină, combinau cânepa cu bumbacul. Apoi ţeseau pânza şi o vopseau, gândindu-şi cu chibzuinţă culorile. Întâi s-au folosit culori obţinute prin fierberea anumitor plante. Dar vopsitul cu plante e dificil şi cere multă muncă. Plantele trebuiau culese, fierte, ţesăturile macerate în apă vreme îndelungată, ca să se coloreze... Coloranţii chimici au apărut pe la începutul secolului al XIX-lea. Negustorii ambulanţi aduceau „boielele“ prin sate sub formă de praf. Pentru o cânepă înaltă, trebuie să petreci Înainte, era foarte importantă o recoltă bună de in şi cânepă. Plantele trebuiau să crească înalte, ca fibrele să fie cât mai lungi, să poată fi toarse şi ţesute frumos. De aceea, în prima zi din Postul Mare, femeile se distrau numai între ele, ca să le crească cânepa. Prin unele părţi le ajutau şi flăcăii, care făceau focuri în sat, aprindeau o bucată de pânză de sac de cânepă, o puneau într-un par, strigând: „Atât să ajungă cânepa, până unde ajunge focul!“. Mai făceau petrecere şi de Sfântul Vasile, iar, când vedeau prima oară rândunele primăvara, cele mai superstiţioase aruncau ţărână în sus, să crească cânepa înaltă până unde a ajuns ţărâna. Se mai spune că, în unele sate, femeile trăgeau clopotele în Vinerea Mare, ca să le crească cânepa.