Despre sinucidere, cu rost şi fără rost

Ştirile, comentariile, dezbaterile, reconstituirile şi apoi criticarea reconstituirilor, analizele psihologice şi cele criminalistice, toate acestea au inundat ecranele televizoarelor în urmă cu trei săptămâni, după ce câţiva nefericiţi şi-au luat singuri viaţa, în circumstanţe greu de elucidat. Cele mai multe dintre discuţiile pe această temă au fost scandaloase şi lipsite de echilibru.

În mod cert, chiar dacă unele dezbateri au putut părea justificate, e limpede că cei care le-au organizat au exagerat nepermis de mult. Mass-media se comportă din ce în ce mai mult ca o haită de hiene: când prind de veste că undeva un pui de antilopă şchioapătă, îl înconjoară de peste tot, îl încolţesc, îl muşcă şi îl zgârie cu ghearele, iar în cele din urmă se năpustesc asupra lui, devorând cadavrul cu nesaţ. Aveţi dreptate, aici intervine prima diferenţă: în vreme ce animalele devorează leşul în grabă, temându-se să nu apară de undeva un prădător şi mai puternic, ziarele şi televiziunile noastre întind fără decenţă subiectele urât mirositoare pe pagini întregi (sau, la tv, pe ore şi ore), zile sau săptămâni la rând.

Dar care a fost problema? - mă veţi întreba, poate, gândindu-vă că evenimente cum sunt cele la care ne referim aici trebuie discutate, pentru a nu risca să devină fenomene scăpate de sub control, cu maximă putere de contagiune în jurul lor.

Aveţi dreptate, în caz că gândiţi astfel. Dar au fost două aspecte care au deranjat vizibil: primul este plăcerea macabră pe care unii dintre participanţii la dezbateri au avut-o de a stoarce subiectul până şi de ultima picătură de sânge. Dreptul la intimitatea vieţii private a fost încălcat sistematic şi grav. Al doilea aspect este acela că problema sinuciderii a fost privită şi discutată din toate punctele de vedere, mai puţin din cel creştin. Or, dacă scoatem din cercul de chestiuni ridicate de sinucidere contraargumentul care vine din Evanghelie, întreaga discuţie capătă un gust fad, iar concluziile sunt doar praf aruncat în vânt.

Pe scurt, sinuciderea înseamnă să-i întorci spatele lui Dumnezeu, în cel mai radical mod cu putinţă. Sinucigaşul nu-şi exercită, prin gestul său ultim, libertatea de gândire şi acţiune, ci constată neputinţa totală şi fără întoarcere în faţa propriilor sale limite. Când ai pretenţia autonomiei, îţi asumi inevitabilele limitări ale umanului. E util să înţelegi că plus-valoarea, în cazul omului, vine din asocierea lui cu o altă fiinţă (iar aici observăm ca rezultate fie succesul intelectual, fie cel afectiv) sau cu Dumnezeu (care are ca urmare evidentă şi directă sfinţenia). În total contrast, gândirea sinucigaşului este aceea izolaţionistă: el nu mai acceptă nimic nici din preajma sa, nici de sus. În relaţionarea cu semenii, el nu vede decât o capcană, iar ideea de divinitate şi perspectiva stabilirii unei relaţii cu Dumnezeu o priveşte cu duşmănie.

Ei bine, nu există o cădere mai adâncă decât aceasta, din motivul următor: oricât de păcătos ai fi, oricât de neconform cu spiritul creştin, oricât de departe de Dumnezeu te-ai putea simţi, mai ai o ultimă şansă, aceea ca Dumnezeu să-ţi întindă mâna, printr-un miracol care oricând îi stă la dispoziţie, în imensul Său instrumentar. A te sinucide înseamnă a-i nega lui Dumnezeu dreptul şi posibilitatea de a face miracole cu tine. Înseamnă a-L priva pe Dumnezeu de a fi prezent şi a lucra în viaţa ta, spre binele tău ultim. Din acest motiv, nu există păcat mai mare decât sinuciderea. S-au văzut în istorie cazuri când criminali odioşi sau torţionari, care au strivit conştiinţe şi s-au comportat ca nişte bestii cu semenii lor, şi-au convertit viaţa într-o clipă de maiestuos acces la priveliştile de dincolo de cer. Deşi strivit de povara imensă a păcatelor pe care le poţi face în viaţă, poţi să cucereşti raiul printr-o lacrimă, printr-un regret adânc. Însă sinucigaşi recâştigaţi pentru Împărăţia lui Dumnezeu nu s-au văzut încă - şi asta din simplul motiv că n-au mai avut răgazul de a vărsa lacrima pocăinţei.

Privindu-i pe sinucigaşii de acum câteva săptămâni, am constatat din nou că, dintre toate darurile pe care Dumnezeu ni

le-a făcut, cel al libertăţii este cel mai înfricoşător: El, deşi este Creatorul nostru şi are deci drepturi depline asupra noastră, nu se amestecă în traseul vieţii noastre decât atunci când Îi permitem. El nu ne bruschează, nu ne forţează să credem în El. Ne lasă chiar să ne autodistrugem, dacă asta vrem. El nu ne mântuieşte cu forţa, deşi ne priveşte îndepărtarea de El aşa cum ar privi un părinte pe copilul său cum îşi aşează picioarele pe şina de cale ferată peste care va trece în câteva secunde un tren în viteză. Deşi cu durere, El ne lasă să ne compromitem definitiv şansele la veşnicie. Şi asta doar pentru ca să nu-I reproşăm, vreodată, că nu ne-a lăsat să decidem asupra propriului nostru destin.

Sinucigaşul este nefericitul care îşi poartă povara nebuniei de a-L ignora pe Dumnezeu până la capăt. Pe el trebuie să-l compătimeşti, nu să-l judeci.