Despre starea de pocăință și străpungerea inimii

Fără pocăință nu există mântuire pentru nimeni, căci Domnul Se descoperă „doar aceluia care își recunoaște păcătoșenia”. Căința continuă, lupta cu păcatul și nemulțumirea de sine, împlinirea chemării Înaintemergătorului sau pregătirea cămării sufletului pentru Hristos sunt principii de căpătâi pentru oricine doreşte să urmeze calea cea bună.

Un scriitor important al secolului trecut, Antoine de Saint-Exupéry, spunea că „este atât de tainic tărâmul lacrimilor”. Un „tărâm misterios”, ai cărui exploratori și cartografi au fost sfinții și creștinii răsăriteni aflați în căutarea desăvârșirii pe urmele Evangheliei Domnului Iisus Hristos. Valorificarea subtilă și complexă a afectivității, a plânsului și întristării, a suferinței și lacrimilor prefăcute în izvor de bucurie și seninătate interioară este proprie creștinismului răsăritean, fiind una dintre trăsăturile care disting cel mai limpede spiritualitatea ortodoxă de restul tradițiilor religioase și spirituale ale umanității.

Penthos şi katanyxis

Bucuria despre starea de pocăință, starea de plâns, despre străpungerea inimii, ne arată aici trăirea cutremurătoare asupra acestei stări esențiale, dar uitată și răstălmăcită. Plecând de la precizări terminologice indispensabile și pe baza unei ample treceri în revistă comentate a principalelor texte care vorbesc despre această stare de pocăință, începând cu teologii alexandrini (secolul al III-lea) și sfârșind cu Sfântul Nicodim Aghioritul (începutul secolului al XIX-lea), această temă oferă celui interesat de ascetică și mistică o ima­gine precisă a dimensiunilor și semnificațiilor duhovnicești ale plânsului (penthos) și străpungerii (katanyxis) inimii în spiritualitatea răsăriteană. Aflăm pe rând cauzele plânsului duhovnicesc, plâns ascetic izvorât din starea de pocăință permanentă a creștinului convertit, mijloacele dobândirii și menținerii lui, principalele obstacole care-l stăvilesc, precum și efectele și roadele lui esențiale în susținerea unei autentice vieți duhovnicești. Așa cum citim în Sfânta Evanghelie: „Fericiţi cei ce plâng [penthounes], că aceia vor fi mângâiați”!

Marele adevăr cunoscut de către cei din vechime, dar ignorat în mare măsură de către cei moderni și contemporani, este acela că viața duhovnicească este un îndelungat proces de formare în comuniune cu un model (părinte) duhovnicesc. Adăugând temele revelate ale paternității și filialității spirituale, creștinismul a relansat la alte dimensiuni și pe alte coordonate acest scenariu formativ general uman. Îndrumarea duhovnicească a fost o realitate esențială în Biserica veche și tradiția ei s-a continuat prin „gheronți” sau „stareți” vestiți în Răsăritul creștin până în zilele noastre.

Plânsul cel de bucurie purtător

Pocăința și plânsul de bucurie dătător nu sunt altceva decât revalorizarea învăţăturii Părinţilor Bisericii despre lacrimi. Plânsul pentru păcatele săvârşite curăţă sufletul celui care se pocăieşte şi limpezeşte ochii săi duhovniceşti. Această realitate era cunoscută şi trăită de Părinţii deşertului, după cum o arată şi apoftegmele din Pateric: „Să plângem, fraţilor! Ochii noştri să verse lacrimi îna­inte ca să ajungem acolo unde propriile lacrimi ne vor arde trupurile” (Macarie Egipteanul), sau „Roagă-te mai întâi pentru darul lacrimilor, pentru ca prin plâns să-ţi înmoi asprimea înnăscută” (Evagrie Ponticul).

Sfântul Ioan Scărarul zugrăveşte un tablou viu al durerii pe care o trăieşte omul care se pocăieşte. El foloseşte un vocabular deosebit de exact din punct de vedere anatomic pentru a descrie senzaţia inimii străpunse. Plânsul este izvorul de apă răcoritoare pe care Dumnezeu îl dă monahilor smeriţi. El ne arată că monahii sunt plângătorii care „de la trupul lor s-au întors ca de la un duşman”, şi în acelaşi timp susţine că omul cu adevărat fără de prihană este cel care „îşi plouă neîncetat obrajii săi cu apele vii”; cu alte cuvinte, aspectele fizice şi spirituale ale firii omeneşti lucrează împreună pentru dobândirea mântuirii.

Sfântul Efrem Sirul pune accent pe pocăinţa femeii păcătoase, cea care i-a spălat picioarele Mântuitorului cu propriile lacrimi (Luca 7, 36-50). Datorită plânsului sincer pentru păcătoşenia sa, această femeie se dovedeşte a fi „văzătoare de Dumnezeu”, fiindcă, spre deosebire de farisei şi de învăţaţii evrei, ea Îl recunoaşte pe Iisus Hristos drept Fiul lui Dumnezeu.

Un alt autor din spaţiul spiritualităţii siriene, Sfântul Isaac Sirul, ne învaţă că, prin plâns, creştinul împlineşte cele două mari porunci ale lui Hristos: lacrimile reprezintă o participare atât la pătimirile lui Hristos, cât şi ale omenirii. „Isaac dezvoltă în mod special concepţia monahală despre dinamica dintre iubirea omenească şi cea dumnezeiască. Dacă sunt nelipsite zi de zi, smerenia şi tăcerea devin maicile plânsului. Pocăinţa este manifestarea sa omenească. Omul care se pocăieşte, făptura lui Dumnezeu din carne şi duh, este simbolizat de persoana monahului, a cărui lucrare zilnică de iubire şi întristare îl defineşte pe plângător”. Pentru Sfântul Isaac, nevoinţa neîncetată a monahului de a plânge pentru păcate reprezintă o întâlnire a Dumnezeului cel Viu, al Cărui Fiu, prin viaţa şi moartea Sa, devine prototipul pentru ce înseamnă a suferi şi a simţi întristare pentru păcat.

Scrierile Sfântului Simeon Noul-Teolog, teologul lacrimilor neîncetate, sunt deosebit de importante pentru înţelegerea spiritualităţii isihaste, mai ales când punem accentul pe relația părinte-fiu duhovnicesc dintre Simeon Evlaviosul şi Simeon Noul-Teolog. Multe dintre concepţiile Sfântului Simeon Noul-Teolog îşi au rădăcinile în viaţa înaltă a Părintelui său duhovnic, Simeon Evlaviosul. Printre acestea se află şi îndemnul de a vărsa lacrimi neîncetat: „Cine nu plânge în fiecare zi – căci preget să zic în fiecare ceas, ca să nu par prea exagerat – acela îşi strică şi-şi pierde sufletul (lăsându-l să moară de foame)”. Lacrimile nu exprimă doar întristare, ci decojesc straturile păcatului, dezvăluind chipul lui Dumnezeu din firea omenească de dinainte de cădere.