Despre toleranţă
Se vorbeşte foarte mult în zilele noastre despre toleranţă. Circulă opinia, mai ales în media, că singura virtute universală care mai poate exista e reprezentată de toleranţă. Păcatul capital e sinonim cu a fi intolerant. Dacă ai cumva altă părere despre o anumită orientare a vreunei minorităţi eşti taxat ca intolerant, extremist, fundamentalist. Adică, eşti un om care nu poţi înţelege noua stare de lucruri prezentată ca fiind în pas cu vremurile noastre. Toleranţa, mărturisea un mare scriitor şi jurnalist britanic din secolul trecut, Gilbert Keith Chesterton, este virtutea omului fără convingeri. Aplicarea toleranţei aşa cum ni se livrează astăzi, în materie de morală cel puţin, are drept consecinţe relativizarea totală a oricărui principiu, şi, în ultimă instanţă, dizolvarea ei.
Uităm că legea morală pe care a fost întemeiată lumea are autoritate ultimă şi că ea nu poate fi negociată. Când Dumnezeu a ales să dea mai întâi oamenilor cele 10 porunci, nu le-a cerut să facă un sondaj de opinie, ca să deducă ceea ce se cuvine din ceea ce era pe teren. Nu. Moise a urcat pe muntele Sinai şi acolo Dumnezeu i-a dat poruncile care au valabilitate şi azi. Pentru că Dumnezeu ştia mai bine ca oricine situaţia de pe teren.
În Noul Testament, Hristos a dat cele nouă fericiri în Predica de pe Munte, spunând: „Fericiţi cei curaţi cu inima…, Fericiţi făcătorii de pace…“, lăsând libertate fiecăruia să le urmeze sau nu. Dar nici un moment El nu a lăsat impresia vreunei relativităţi în privinţa valabilităţii cuvintelor Sale. Ba dimpotrivă, a spus: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece“.
Mesajul lui Hristos nu vine de pe pământ, de la un simplu om, ci de sus, din dumnezeiască descoperire. „Eu sunt din cele de sus“, ne-a zis Mântuitorul. El ne aduce răspunsul lui Dumnezeu la întrebările noastre cele mai acute. De aceea, morala noastră, sistemul de valori, pravilele, principiile după care trăim în calitate de creştini vin de la Dumnezeu, nu de la om. În ele nu credem şi ne ghidăm ca după o ideologie a vreunui partid, cum deunăzi se afirma de oameni fără minimum de cultură religioasă.
Nu vreau să-mi fac iluzii în ceea ce priveşte schimbarea opticii scepticilor sau indiferenţilor religios ai lumii, dar adevărul trebuie mărturisit. Un proverb oriental spune că pentru cel ce înţelege, un ţânţar sună ca o trâmbiţă, iar pentru cel ce nu pricepe, tobele şi surlele sunt în zadar. Mai pe înţelesul nostru, lumina nu se aprinde decât pentru cei ce văd, nu pentru orbi. (Augustin Păunoiu)