Dezechilibrele demografice generează scenarii alarmiste

Dezbaterile legate de problemele demografice au devenit din ce în ce mai întâlnite în mass-media. În general, se disting bine două tendinţe mari. Cel mai tare se aude vocea celor care susţin că sporirea populaţiei trebuie stopată, deoarece prea mulţi oameni înseamnă o planetă mai poluată. De partea cealaltă, a apărut, fireşte, grupul celor care susţin că depopularea pune în pericol echilibrul social şi economic al planetei. În curând, oamenii vârstnici nu-şi vor mai putea primi pensiile, căci nu vor fi destui oameni care să lucreze, spun ei.

Teama de suprapopulare este mai veche, însă abia din anii â60, oamenii politici au început să se raporteze concret la această teamă şi să elaboreze politici în acest sens. Se ştie că populaţia lumii creşte astăzi cu 77 milioane de oameni pe an. Estimările arată că ea poate atinge 9 miliarde de oameni, în următorii 40 de ani. În acest moment, ţările cu fertilitatea cea mai mare se află în Africa, unde o femeie are în medie 4,6, faţă de 2,5, în restul lumii. Grija cea mai mare astăzi vizavi de creşterea demografică nu mai este foametea, ci epuizarea resurselor şi poluarea planetei. Asemenea viziuni nu sunt deloc sporadice. Ele sunt difuzate chiar de la nivelul forurilor internaţionale importante, pentru care stoparea creşterii populaţiei a devenit o urgenţă politică. La sfârşitul lunii iunie 2010, grupul ţărilor G8 s-a concentrat parţial pe tema "sănătatea femeii". Această formulare ascunde, de fapt, o reflecţie cu privire la planificarea familială, se arată într-o analiză publicată în "Le Spectacle du Monde" (iulie 2010). Pornind de la aceste temeri noi, în Statele Unite, iar acum şi în Europa, a apărut un curent de gândire radicală, numit al "nepărinţilor". E vorba de cupluri care aleg să "fie sterilizate definitiv" pentru a nu mai avea copii, din teama de a nu polua planeta. În acest sens, deputatul ecologist francez Yves Cochet propune ca alocaţiile familiale să fie invers proporţionale cu numărul de copii, recompensându-se familiile cu un singur copil. Totuşi, o populaţie mai numeroasă nu înseamnă neapărat şi poluare. Dovadă este Olanda, cu 395 de oameni pe km2 (faţă, să spunem, de România, care are 90 de oameni pe km2). De curăţenia Olandei nu se mai îndoieşte nimeni. Prin urmare, creşterea populaţiei nu poate fi decât un stimul pentru utilizarea mai eficientă şi mai curată a resurselor. În mod similar, creşterea populaţiei a condus societatea spre găsirea mai multor moduri de producţie şi dezvoltarea mai multor produse alimentare. Consumul necugetat - o problemă mult mai mare decât suprapopularea Argumentul care leagă numărul de copii de supravieţuirea planetei nu stă în picioare, susţine economistul francez Stéphane Madaule, profesor la Institutul pentru Studii Politice din Franţa. Adevărata problemă, afirmă Madaule, o reprezintă structura consumului. El este convins că, pentru a face faţă creşterii populaţiei, este necesar să se schimbe radical modul actual de consum, adică trebuie abandonat stilul de viaţă din Occident: "calea hiperconsumului pentru toţi, cea pe care a luat-o astăzi jumătate din umanitate are o traiectorie fără ieşire. Problema centrală nu este cea a creşterii populaţiei în ţările în curs de dezvoltare, ci extinderea către o mare parte a omenirii a unui mod de consum occidental, distructiv pentru mediu. Amprenta ecologică a unui american este de zece ori mai mare decât a unui om din Benin. Aceasta înseamnă că populaţia SUA este aproximativ egală cu trei miliarde de oameni care subzistă cu modul frugal al ţărilor sărace". (Le Spectacle du Monde.fr, iulie 2010) Puţini copii - zero sprijin la bătrâneţe Este adevărat că populaţia lumii se măreşte cu 200 de mii de oameni pe zi, însă un fapt puţin menţionat este că numărul copiilor sub 5 ani, în lume, este astăzi mai mic decât în 1990. Acest lucru se întâmplă din cauza unui declin global masiv al ratelor natalităţii, susţine Phillip Longman, cercetător în domeniul demografiei, într-un interviu apărut în Christianity Today (1 mai 2007). Îngrijorarea cercetătorului american, tot el şi autorul volumului The Empty Cradle ("Leagănul gol", 2004), este că, acum, practic în fiecare ţară din lume, cu excepţia ţărilor din Africa Subsahariană, femeia, în medie, nu mai naşte copii suficienţi pentru a înlocui populaţia. Ritmul de creştere este din ce în ce mai mic şi, dacă se menţin tendinţele actuale, "depopularea globală va apărea în timpul vieţii tinerilor de astăzi". Chiar dacă unii specialişti susţin că nu e nimic rău în faptul că numărul copiilor scade, scăzând astfel povara dependenţei lor de adulţi şi rămânând astfel mai multe resurse disponibile pentru investiţii şi confort, totuşi, fără o populaţie în creştere, asigurarea socială îşi pierde susţinerea financiară. Acest lucru este adevărat şi în cadrul familiei. Pe de altă parte, mari sectoare din economie, precum construcţia de case şi transporturile, au depins mereu de creşterea populaţiei, susţinând creşterea economică. Sfatul lui Longman este ca toate instituţiile importante ale societăţii să fie "reformate fundamental pentru a face faţă unei lumi în care fiecare nouă generaţie este mai mică decât cea anterioară". Acest sfat vine, iată, şi din partea Comisiei Europene, care, la începutul lunii trecute, lansa o dezbatere publică, la nivel european, privind modul în care UE poate asigura pensii "adecvate, viabile şi sigure". Ea atrăgea atenţia că îmbătrânirea populaţiei în toate statele membre ale Uniunii Europene pune la grea încercare sistemele de pensii. Profesorul Vasile Gheţău, cunoscut demograf român, sublinia că "astăzi, la 100 de persoane adulte revin 24 de persoane în vârstă de 65 de ani şi peste; în anul 2050, acestora le vor reveni 54 de persoane vârstnice. Cu alte cuvinte, sarcina economică a populaţiei adulte, compusă din generaţiile mici născute după 1989, va cunoaşte mai mult decât o dublare. Cum va putea fi susţinută economic această populaţie vârstnică? Probabil va trebui restructurat fundamental întregul sistem de asigurări sociale şi medicale. Nu ştim însă cu ce cost". (Hotnews, 21 ianuarie 2010) Totuşi, Longman e de părere că o populaţie îmbătrânită nu înseamnă neapărat un lucru cu totul rău: "O populaţie dominată de oameni în vârstă şi de vârstă medie, de exemplu, este mai puţin înclinată să-şi trimită puţinii copii pe care îi are la război". Cine va moşteni pământul? Cine sunt cei care încă mai au familii mari astăzi, în Vest, se întreabă Phillip Longman. Şi dă un răspuns, care ar putea fi valabil peste tot în lume, nu numai în Occident. După părerea sa, oamenii religioşi sunt cei care au familii mari, şi nu săracii sau minorităţile etnice, cum se crede, în mod obişnuit. Indiferent de apartenenţa lor religioasă, "de departe aceştia au familii mai mari decât elementele seculare din cadrul societăţii". Şi chiar dacă copiii născuţi în familii religioase adesea nu devin religioşi, mulţi dintre ei ajung la credinţă, mai ales dacă ei înşişi au copii. Iar cei care nu au copii nu au nici o şansă să-şi transmită valorile lor mai departe: "Populaţia totală a Vestului ar putea scădea sau stagna, poate pentru o perioadă, însă cei care rămân vor fi devotaţi lui Dumnezeu şi familiei, fie că sunt aceştia creştini, musulmani, evrei sau membri ai noilor tendinţe pronataliste. Să sperăm că această nouă eră a credinţei va fi şi una a păcii". " O populaţie dominată de oameni în vârstă şi de vârstă medie, de exemplu, este mai puţin înclinată să-şi trimită puţinii copii pe care îi are la război". Phillip Longman