Dicţionar liturgic

Tămâia (gr. - to thymiama) este răşină solidificată ce curge din copacul bosswelia serrata sau floribunda papyrifesa, care creşte în Africa şi Asia. Această răşină se strânge de pe scoarţa copacului şi, pentru a fi şi mai parfumată, se amestecă şi cu alte aromate, aşa cum se precizează în Vechiul Testament (Ieşire 30, 34-38).

Tămâia este un material liturgic, fiind un aromat natural, folosit în toate religiile, din vremuri străvechi. Tămâia este metafora sau icoana rugăciunii care se ridică spre cer, la tronul lui Dumnezeu: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta“ (Psalmul 140, 2) verset cântat la fiecare Vecernie. Tămâia este, de asemenea, un simbol al rugăciunii de cinstire a lui Dumnezeu, dar şi de implorare a Sfântului Duh: „Tămâie Îţi aducem Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh“ (rugăciunea sfinţirii tămâiei, din Liturghier). Magii care au venit să se închine la Bethleem Pruncului Iisus, Fiul lui Dumnezeu, I-au adus în dar „aur, tămâie şi smirnă“ (Matei 2, 11). De asemenea, în Apocalipsa Sfântului Ioan Evanghelistul avem imaginea unei Liturghii cereşti în care tămâia se menţionează ca un element esenţial ce însoţeşte rugăciunile sfinţilor către Dumnezeu: „Şi a venit un alt înger şi a stat la altar, având cădelniţă de aur, şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur dinaintea tronului. Şi fumul tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor“ (Apocalipsa 8, 3-4). Tămâia se foloseşte în cultul creştin din primele veacuri, aşa cum se menţionează în textele primelor Liturghii creştine (Constituţiile Apostolice, Sf. Ambrozie, Liturghia Sf. Iacob, Liturghia Sf. Marcu etc. (pr. asist. dr. Ioan Valentin ISTRATI)