Dicţionar liturgic

Stiharul este un veşmânt liturgic folosit de toate treptele sacerdotale din Biserică. Piesă de bază în ţinuta liturgică a clericilor, stiharul este o haină lungă până la pământ, cu mâneci, de obicei de culoare albă sau deschisă.

Cuvântul românesc vine de la denumirea (stoixhárion), de la (stéixho â „a pune în rând“). În primele veacuri ale Bisericii, cei care voiau să devină creştini veneau pentru Botez îmbrăcaţi în hainele obişnuite, iar după Botez erau îmbrăcaţi cu stiharul, simbol al curăţiei şi simbol al lui Iisus Cel înviat. Mai târziu, chiar în iconografie, Hristos va fi reprezentat în stihar, în scenele Schimbării la Faţă şi Învierii. Noii botezaţi veneau la biserică îmbrăcaţi în stihar (in albis) timp de o săptămână după Botez. Începând cu secolul al IV-lea, clericii vor purta stiharul ca haină în viaţa de toate zilele, pentru a fi recunoscuţi de către laici, urmând ca, treptat, să fie rezervat folosinţei în cult, până astăzi. Stiharul este veşmântul peste care se îmbracă celelalte haine liturgice. Simbolismul stiharului este legat de haina harului cu care se îmbracă cel botezat în numele Sfintei Treimi. Acest veşmânt de lumină nevăzută este haina de nuntă dăruită noului botezat, atunci când preotul dă naşilor lumânarea, în timpul cântării „Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, Mult milostive Hristoase, Dumnezeul nostru“. Rugăciunea de îmbrăcare a stiharului este sugestivă în acest sens: „Bucura-se-va sufletul meu de Domnul, că m-a îmbrăcat cu veşmântul mântuirii şi în haina bucuriei m-a împodobit. Ca unui mire mi-a pus cunună şi ca o mireasă m-a împodobit cu podoabă“ (Liturghier).