Dicţionar liturgic

- Sfântul Epitaf ( - şi - epi tafos = mormânt) este un obiect liturgic sau o inscripţie pe un mormânt.

Epitaful obiect de cult, numit şi sfântul aer sau plasceniţa (slv.), este, de obicei, o pânză de in, mătase, catifea pe care se află imprimată, brodată ori pictată icoana înmormântării Domnului. Se foloseşte o singură dată pe an, la slujba Vecerniei din Vinerea Patimilor, când epitaful este scos în procesiune din sfântul altar şi aşezat în mijlocul bisericii pe o masă, şi apoi la slujba Prohodului din noaptea Vinerii Patimilor (Utrenia Sâmbetei celei Mari), când este purtat în procesiune în jurul bisericii şi apoi adus în biserică în sfântul altar, unde este aşezat pe sfânta masă; acolo rămâne până la Înălţarea Domnului. Epitaful semnifică trupul mort al Domnului, amintind punerea lui în mormânt, iar ridicarea epitafului de pe sfânta masă, în miercurea din ajunul Înălţării, simbolizează Înălţarea la cer a Mântuitorului. Epitaful este o dezvoltare liturgică a sfântului aer (acoperământul cel mare cu care se învelea Sfânta Evanghelie - secolele X-XIII) când se ieşea la Vohodul de la sfârşitul slujbei din Vinerea Patimilor. Vohodul acesta s-a dezvoltat, fiind prelungit prin ieşirea afară din Biserică şi ocolirea ei, care închipuie procesiunea funerară cu Trupul Domnului de la Golgota la locul mormântului, iar aerul de la început, cu care se învelea Sf. Evanghelie, a luat dimensiuni mai mari, până la mărimea actuală de 1,5-2 m lungime şi 1 m lăţime, care datează aproximativ din sec. al XIV-lea. În unele biserici se întrebuinţează, în timpul mai nou, şi un epitaf cu icoana Adormirii Maicii Domnului, la slujba Vecerniei din ajunul Adormirii Maicii Domnului (15 august).