Dicţionar liturgic

- Cădelniţa este obiectul liturgic prin care preotul tămâiază Biserica, numit şi tămâierul sau tămâietoarea ( - timiatirion, lat. thymiaterium, fumigatorium, incendorium, slv. kadilinica).

În cădelniţă se pune jăratec şi tămâie, aceasta având forma unui recipient oval, de metal, atârnat de 3-4 lănţisoare, unite în partea de sus într-un mâner. De multe ori, cădelniţa are formă de biserică. Folosirea cădelniţei la slujbele creştine este tot atât de veche ca şi folosirea tămâiei şi a cădirilor, pe care cultul creştin le-a moştenit din cultul Vechiului Testament. Primele cădelniţe folosite de creştini erau simple căţui din pământ (argilă, ceramică) ori din metal, cu sau fără mâner, aşa cum se folosesc şi azi de unii preoţi la serviciile funebre la ţară sau căţuile cu mânere scurte, folosite în unele mănăstiri. Forma de astăzi a cădelniţelor ar data, după unii liturgişti, de prin secolul al XII-lea. Cădelniţa are antecedente vechitestamentare, altarul tămâierii din Cortul Mărturiei şi apoi din Templu, pe care se aducea lui Dumnezeu jertfă de tămâie (Ieşire 30, 1-8 - în Vechiul Testament şi Evrei 9, 4, - în Noul Testament). Despre simbolismul cădelniţei, Sfântul Ambrozie spune: „După cum cădelniţa este menită să dea bună mireasmă..., tot aşa şi voi (creştinii) sunteţi buna mireasmă a lui Hristos“ (Deis). În interpretarea marelui liturgist şi ierarh Gherman al Constantinopolului, cădelniţa simbolizează umanitatea Mântuitorului, focul din cădelniţă divinitatea Sa, iar fumul de tămâie e mireasma Duhului Sfânt. Jertfele Vechiului Testament au devenit proorocii ale jertfei nesângeroase a lui Hristos: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta“ (Psalmul 140, 2), verset folosit la rânduiala Vecerniei şi a Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite. - Chivotul ( - i kivotos, - to kivotion â cutie, casetă), numit şi pixidă ( - i pixis â cutie) sau tabernacol, este un obiect liturgic, o cutie de metal preţios, în forma unei bisericuţe (de obicei, o copie miniaturală a bisericii respective) şi stă totdeauna pe sfânta masă; în chivot se păstrează Sfânta Împărtăşanie pentru bolnavi, precum şi Sfântul Agneţ pentru Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, de la sfinţirea până la folosirea lui. Despre chivot se pomeneşte încă din secolul al III-lea, în scrierile Sfântului Ciprian al Cartaginei. Chivotul semnifică năstrapa de aur cu mană, care se păstra în Chivotul Legii, din Cortul Mărturiei şi apoi din Templul Vechiului Testament, dar el o semnifică şi pe Maica Domnului, care L-a purtat pe Hristos în pântecele ei, fiind numită „chivotul cel cu totul de aur al manei celei dumnezeieşti“ şi „chivot poleit cu Duhul“ (Acatistier). (pr. asist. dr. Ioan Valentin ISTRATI)