Dicţionar liturgic

Parastasul (IV) - La trei, la şase şi la nouă luni se face pomenire în cinstea Sfintei Treimi. La un an se face pentru că se urmează exemplul creştinilor din primele veacuri, care prăznuiau în fiecare an ziua morţii martirilor şi a sfinţilor drept zi de naştere a lor pentru viaţa de dincolo. La 7 ani se face pentru că 7 este număr sfânt, amintind de cele 7 zile ale creaţiei. Cărţile noastre de slujbă dau pomenirii morţilor până la 40 de zile şi la 7 ani şi o explicaţie fiziologică sau naturală, bazată pe analogia prin care trece descompunerea trupului omenesc, până la completa lui putrezire. De exemplu, se face parastas la trei zile, pentru că în a 3-a zi faţa mortului începe să se desfigureze; în ziua a noua - pentru că atunci trupul mortului începe să se strice, afară de inimă; la 40 de zile - pentru că atunci se pierde şi inima. Potrivit acestei interpretări, procesul descompunerii fizice urmează procesul invers al zămislirii şi formării trupului omenesc în pântecele mamei. Alcătuirea omului se face tot la fel: în a 3-a zi se formează inima, în a 9-a zi se fixează trupul, iar în a 40-a zi se alcătuieşte desăvârşit trupul. Se face la 7 ani, pentru că atunci trupul mortului e prefăcut cu totul în ţărână.