Dicționar teologic: antimis, amvon, analog

ANTIMIS (gr. antiminsion - în loc de masă; lat. antimensium)

Obiect liturgic confecționat dintr-o pânză de in sau mătase în formă dreptunghiulară, cu dimensiunile de 50-60 cm, având zugrăvit pe el icoana Punerii în mormânt a Domnului. 

Pe Antimis se mai pictează: Crucea răstignirii, cununa de spini, ciocanul și cuiele, sulița, buretele cu oțet și fiere. În cele patru colțuri ale Antimisului se zugrăvesc cei patru Evangheliști, iar pe marginea lui se înscriu cuvintele troparului: „Iosif cel cu bun chip...”. 

Pe spatele Antimisului, într-un buzunărel, se așază moaște de sfinți. Cinstitele moaște care se pun în Antimise sunt în exclusivitate moaște ale martirilor sau mucenicilor. Pentru că primele biserici au fost construite pe mormintele martirilor, Antimisul ne aduce aminte de acest lucru, dar și de faptul că pe Sfânta Masă se săvârșește Sfânta Jertfă Euharistică. Lângă Sfânta Masă se află Sfânta Cruce și pe Sfânta Masă se află Antimisul.

În partea de jos, Antimisul poartă semnătura chiriarhului, data sfințirii, precum şi hramurile parohiei căreia i-a fost destinat. El este expresia aparte­nenței canonice a preotului față de episcop. De aceea, Antimisul se reînnoiește întotdeauna la începutul păstoririi fiecărui ierarh nou-întronizat.

Antimisul datează din vremea perse­cuțiilor, din primele secole ale crești­nis­mului. El s-a păstrat și după persecuții, fiind fo­losit pe Sfântă Masă și, în cazurile în care se săvârșește Liturghia, în afară de Altar: pe câmpul de luptă, în vreme de calamitate, în aer liber, în baldachine special amenajate.

Antimisul se sfințește de către episcop prin ungere cu Sfântul şi Marele Mir și stropirea cu apă sfințită. El simbolizează giulgiurile de îngropare ale Mântuitorului. Are un acoperământ, numit iliton, care simbolizează mahrama de pe capul Mântuitorului Hristos.

AMVON (gr. amvon, amvano - a se sui, a se urca)

Estradă din arhitectura vechilor lăcașuri de cult, în dreptul Ușilor Împărătești, de pe care diaconii citeau Evanghelia sau rosteau ecteniile, iar preoții rosteau predica și citeau dipticele. 

Multe biserici din vechime aveau două amvoane, unul spre sud, de unde se citea Apostolul, iar altul spre nord, de unde se citea Evanghelia și de unde se predica. El simbolizează, prin înălța­rea cu două sau trei trepte mai sus decât naosul, locurile înalte de pe care a predicat Mântuitorul. Forma de estradă se mai păstrează în unele biserici din Transilvania. Pe această estradă se așază analogul pentru citirile biblice și predică. De pe aceste amvoane se citea odinioară și rugăciunea finală de la Liturghie, de unde numele de Rugăciunea amvonului, cum este cunoscută și azi.

În zilele noastre, amvonul este un balcon de dimensiuni reduse, așezat pe un stâlp sau pe peretele nordic al naosului, are formă rotundă sau hexagonală, de unde se citește Evanghelia și se rostește predica. Îl întâlnim mai ales la oraș, în bisericile de țară dispărând aproape cu totul. El este împodobit cu sculpturi și picturi cu caracter simbolic: porumbelul, ca simbol al Duhului Sfânt, crucea, ca simbol al credinței, ancora, ca simbol al spe­­ra­n­ței, inima, ca simbol al dragostei, trâmbița, ca simbol al propovăduirii Evangheliei, cei patru Evangheliști și figuri de mari sfinți predicatori. 

ANALOG (gr. analoghion)

Pupitru pliant, acoperit cu o pânză brodată sau acoperământ, care se așază în fața Ușilor Împă­rătești, pentru citirea de pe el a Evangheliei sau rostirea predicii. Acesta se mai așază în mijlocul bisericii, sub policandru, pentru citirea catismelor, sau la icoane, pentru citirea acatistelor sau oficierea înmormântării și a parastaselor.