Dicționar teologic: sinaxar, sfeșnic, solee

SINAXAR (gr. sinaxarion - adunare)

Carte liturgică bizantină, cu date mai bogate sau mai sintetice privitoare la sărbătorile fixe și viețile sfinților, pentru fiecare zi a anului liturgic; pasaje din Minei, care cuprind viețile sfinților, redate sintetic, pentru fiecare zi a anului. 

• În Liturghier și Molitfelnic - calendar ortodox general, care indică sărbătorile și prăznuirea sfinților, pe luni și pe zile, utilizat pentru otpusturi sau pomenirea sfinților la diverse slujbe.
• În Ceaslov - calendar ortodox general, care indică sărbătorile și prăznuirea sfinților, pe luni și pe zile și care cuprinde troparele și condacele cele mai importante.
• În erminia picturii bizantine - registrele iconografice reprezentând scene din viețile sfinților, zugrăvite în pronaos. 

SFEȘNIC (slav. svetniku)

Suport de metal sau marmură, în formă cilindrică, cu un suport rotund în partea de jos, în partea superioară a lui așezându-se lumânări.

Sfeșnicul poate avea unul sau mai multe brațe, fiecare dintre aceste modele având un simbolism aparte. Astfel, sfeșnicul cu o singură lumânare - primikirion - închipuie unitatea Sfintei Treimi; sfeșnicul cu două lumânări - dikirion - simbolizează cele două firi ale lui Hristos; sfeșnicul cu trei lumânări - trikirion - ne aduce aminte de cele trei Persoane ale Sf. Treimi; sfeș­nicul cu șapte lumânări semnifică cele șapte daruri ale Duhului Sfânt; iar sfeșnicul cu douăsprezece lumânări ne aduce aminte de cei 12 Apostoli ai Mântuitorului Hristos.

Atunci când arhiereul slujește la Sfânta Liturghie, acesta folosește pentru a binecuvânta poporul un sfeșnic cu două brațe, numit dicher, și un altul cu trei brațe, numit tricher.

Pe lângă sfeșnicele portabile, în fața icoanelor împărătești de pe catapeteasma Sfântului Altar, în fiecare biserică ortodoxă, stau două sfeșnice mari, fiecare, de regulă, cu câte trei brațe, ce poartă numele de sfeșnice împărătești.

SOLEE (gr. solea - solee, cor)

Locul din fața Altarului, supraînălțat cu o treaptă sau mai multe față de nivelul naosului, care leagă naosul de Altar.

În vechime, se numea și „cor”, întrucât de aici cântăreții bisericii dădeau răspunsurile liturgice la slujbe. În arhitectura bisericilor vechi, soleea era mai spațioasă, astfel ca pe ea să poată sta împăratul și împărăteasa, cu suita lor, când participau la slujbe, toți membrii clerului inferior (cântăreții, anagnoștii, ipodiaconii) și, pe scaune speciale, ctitorii bisericii.

Într-o a doua etapă, în unele catedrale chiar până astăzi, pe solee a rămas doar tronul episcopului.

Soleea are o certă funcție liturgică: pe ea se susține o parte însemnată din Sfânta Liturghie și din alte slujbe (ectenii, citirea Sfintei Evanghelii, predica, împărtășirea credincioşilor).