Doi nevoitori olteni, pilde de sfinţenie şi viaţă aleasă
Sfinţii Cuvioşi Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu sunt prăznuiţi, începând de anul trecut, în ziua de 5 octombrie. Alături de Sfinţii Cuvioşi Neofit şi Meletie de la Stânişoara, cei doi nevoitori olteni s-au făcut peste veacuri icoane alese ale Ortodoxiei pe meleaguri vâlcene.
Pe lângă mănăstirile întemeiate de domnitori şi boieri, în Oltenia, în secolele XVI-XVII, au luat fiinţă mai multe schituri, prin strădania şi nevoinţele unor sihaştri cu viaţă aleasă. Despre cuvioşii care au dus o viaţă ascetică în munţii din stânga Oltului, la câţiva kilometri de Mănăstirea Cozia - Daniil, Misail, Neofit şi Meletie -, se cunosc astăzi puţine date. Lipsa unor informaţii amănunţite despre nevoinţele pustnicilor de la Turnu şi Stănişoara se datorează faptului că aceştia au dus o viaţă smerită, consacrată rugăciunii şi ascezei, în chiliile lor săpate în stâncile munţilor. Faptul că astăzi, pe locul unde au dus luptele cele grele cu duşmanii cei nevăzuţi, se înalţă biserici şi duc viaţă de obşte numeroşi monahi este, cu siguranţă, un semn al sfinţeniei vieţii lor.
Şi-au săpat chiliile în piatră
La începutul secolului al XVII-lea, aceşti nevoitori au plecat de la Mănăstirea Cozia pentru a-şi găsi mântuirea în liniştea munţilor, departe de viaţa de obşte. Este însă posibil ca retragerea cuvioşilor în pustietatea munţilor să se fi făcut în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, deoarece, în această perioadă, la conducerea Mănăstirii Cozia s-au aflat mai mulţi egumeni, aşezaţi fără acordul obştii, prin impunerea lor de către domnitori şi boieri. Plecarea celor şase vieţuitori era urmarea dorinţei de a trăi după nevoinţele Sfinţilor Părinţi ai pustiei, departe de vecinătatea oamenilor.
Despre grupul celor şase monahi se cunoaşte faptul că Daniil şi Misail s-au oprit sub Muntele Cozia, în locul numit „de după Turnu”, situat în apropierea Mănăstirii Cozia, în stânga Oltului. Aici şi-au săpat alături două chilii în stâncă şi au trăit o viaţă spirituală intensă, după rânduiala Sfinţilor Părinţi, îmbinând rugăciunea cu nevoinţele. Cu siguranţă că a fost nevoie de ani întregi pentru a săpa în piatră cele două chilii. Sfântului Antonie de la Iezer i-au trebuit trei ani ca să-şi sape chilia în stâncă. Daniil şi Misail au depus o muncă istovitoare, având o viaţă duhovnicească intensă, fiind mereu cu gândul la Dumnezeu şi la necesitatea mântuirii sufletului. Daniil era duhovnicul sihaştrilor retraşi împreună cu dânsul, deseori coborând din peşterile de pe Muntele Stânişoara şi ceilalţi patru pentru a se mărturisi şi a se împărtăşi.
Daniil a vieţuit în chilia sa săpată în stâncă peste 20 de ani, timp în care a reuşit să păstreze cu stricteţe regulile monahale. Viaţa sa minunată a adunat aici un grup numeros de monahi, punându-se astfel temelia Schitului Turnu. A trecut la cele veşnice în chilia sa de piatră, fiind înconjurat de mai mulţi ucenici. Misail a reuşit să ridice o bisericuţă din lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” situată în faţa chiliilor din piatră, el devenind primul conducător al obştii şi părinte duhovnicesc al vieţuitorilor de aici.
Ucenicii le-au aşezat moaştele sub Sfântul Altar
Frumuseţea locului şi liniştea deosebită în care se afla adunată obştea au făcut ca Mitropolitul Varlaam al Ţării Româneşti (1672-1679) să ridice aici o biserică din piatră, în anul 1676, cu nevoinţa şi cu toată cheltuiala sa, în zilele lui Ioan Duca Voievod. Pentru că Daniil şi Misail au avut o viaţă aleasă şi demnă de urmat, ucenicii acestora au aşezat „moaştele” celor doi cuvioşi sub Sfântul Altar al bisericii. Locul în care se află acestea a fost însemnat pe o piatră aşezată în temelia Sfântului Altar, ce aminteşte de „Daniil duhovnicul” şi „Misail nacealnicul”.
Ceilalţi patru pustnici, din cei şase plecaţi din Mănăstirea Cozia, s-au nevoit în peşterile de pe Muntele Stânişoara. Nu se cunosc multe date despre aceştia, numai ce s-a păstrat de la ucenicii lor. Cel mai cunoscut sihastru de la Stânişoara a fost Neofit, care a vieţuit singur într-o peşteră timp de 30 de ani, situată în partea de apus a Muntelui Sălbaticul. Viaţa sa de post şi priveghere era o rugăciune continuă, încununată săptămânal de primirea Sfintei Euharistii în bisericuţa de la Turnu. Grupul celor şase monahi se reunea săptămânal la Sfânta Liturghie, rugăciunea comună încununând nevoinţele fiecăruia.