Doza homeopatică de moarte

Când Sfântul Ioan Gură de Aur ne sfă­tuia să alegem mortificarea, se referea în primul rând la lepădarea de sine, de înşelătoarele farmece ale acestei lumi. „Răstig­nit sunt lumii!”, ne îndemna el să ne spunem.

În Pateric, Avva Macarie îşi sfătuieşte fratele: „Fii mort! Să nu te intereseze nici laudele, nici criticile semenilor!” Aceasta în­seam­nă: cine moare înainte să moară nu moare după ce moare. Este vorba, desigur, despre moar- ­­tea iniţiatică, iluminatorie, trans­figuratoare. Este moartea roditoare despre care vorbea Iisus: „Dacă bo­bul de grâu nu moare, singur va rămâne; dară de va muri, mult rod va aduce”.

Este o idee fundamentală în probleme de supravieţuire, care arată că moartea vine treptat; trebuie să-i facem din ce în ce mai mult loc în viaţa noastră, să trăim un fel de „moarte în instan­ţă”, în care totul este pregătit dinainte, cu înţelepciune şi meticulozitate. Săpând tot mai adânc în noi, o descoperim: teribilă, atotstăpâni­toare.

Dar nu numai în noi. Moartea e prezentă pretutindeni! Vladimir Jankélévitch, în „Tratat despre moarte”, ne învaţă: „Moartea este seriosul din orice sacrificiu, miza oricărui risc, grăuntele de sare din orice aventură. Sufe­-r­in­ţa însăşi nu ne face să suferim decât prin doza abia perceptibilă de moarte, prin doza infinite­zimală şi, ca să spunem aşa, homeo­patică pe care o conţine”. Contrapunctic, soluţia eufe­mis­tică pe care ne-o sugerează Jankélévitch este modestia: „Omul e depăşit, debordat, definit din toate părţile. Cum să nu cheme neîncetat la modestie şi la mă­sură acest mic spaţiu intermediar, acest scurt interludiu numit viaţă?”

Dar e chiar o soluţie, sau doar o adaptare, o concesie făcută existenţei, cubul de zahăr necesar pentru a îmblânzi fiara? Paharul de cucută care conferă fluiditatea trestiei în bătaia vântului?

Doza homeopatică de moarte din orice gest uman, din orice clipă care devine ameninţătoare, per­ma­nentă, această doză ţine în egală măsură de viaţă - pe care o colorează, dându-i o fru­museţe tragică - şi de moarte - pe care o incită, îi dă un plus de candoare şi de veridicitate -, dar ţine mai ales de o teologie a frumuseţii! Orice Schimbare la Faţă a viului, orice prezumţie a transfigurării presupune eludarea unei limite, iertarea unui păcat, detaşarea de moartea anteconţinută.

Cum pot să mă detaşez de moartea din mine? Cum pot să-mi fascinez moartea? S-o schimb la faţă? Prin modestie. Prin asumarea păcatu­lui de a fi mort într-o lume vie, de a fi pierdut într-o lume regăsită. Cine poate identifica un anume fir de nisip pe o plajă? Cine poate descoperi un anume fir de iarbă pe o câmpie? Moartea.

Dar cine le poate cerne, salvându-le? Cine le poate prelungi frumuseţea preca­ră, insig­ni­fiantă, făcând-o mărea­ţă, ge­nială? Cine face uitarea fru­moasă şi pierderea iluminatorie? Modestia.

Pe unii doar moartea îi sal­vează de trufie, pentru că le asigură acea dimensiune inte­rioară pe care au căutat-o toată viaţa. Dar câţi dintre noi cunosc adevărata iubire şi câţi dintre noi cunosc adevărata moarte? Tolstoi ne-a zugrăvit moartea lui Ivan Ilici, descoperitorul luminii şi al fericirii prin moarte.

Dar câţi dintre noi înşală iubirea şi sunt înşelaţi de moarte?! Iubirea cheamă la recunoaşterea realităţii aşa cum este, dar şi aşa cum nu este. Moartea cheamă la recunoaşterea realităţii din inte­rior, la supravieţuirea prin asumarea putreziciunii, la recunoaş­terea chipului pe care nu l-am purtat. Cum să-ţi apropii ceea ce nu-i al tău?

Dar Lazăr cum şi-a câştigat o nouă viaţă? O nouă viaţă care a devenit prototipul rugăciunii... Nimeni nu are decât ceea ce i se dă. Lazăr a câştigat un nou chip, o nouă viaţă şi, mai apoi, o nouă moarte, superioară celei dintâi... Pentru că există mai multe moduri de a muri care nu au nimic în comun cu calitatea morţii. Esenţa nu absoarbe aparenţa. Trecerea prin porţile putrede ale morţii este un moment penibil care poate deveni sublim, este un moment atro­ce care poate deveni blând.

Ce este blândeţea? Se spune că însuşi Ioan Botezătorul a avut momente de îndoială în privinţa lui Iisus, pe care îl găsea uneori prea blând. Blândeţea este o asumare a cre­dinţei, o modestie privilegiată, pentru că e mai puternică decât moartea, blân­deţea este o icoană vie, mişcă­toare, în continuă rugă spre înalt. Dar dacă... şi blândeţea doare?