Dreapta socoteală, o raritate!

După slujbă, un tânăr s-a apropiat de preot și l-a întrebat:
– Părinte, îmi dați binecuvântare să mă duc mâine cu colegii mei la un film? Am terminat ­sesiunea și vreau să mă relaxez puțin.
– La ce film vreți să mergeți?
– La o comedie.
– Dacă ții mult să mergi, du-te.
Tânărul s-a îndepărtat. Paraclisierul, care în tinerețea sa fusese frate de mănăstire, auzind cuvintele părintelui, s-a smintit:
– Vai, părinte, cum îl lăsați să își piardă timpul?
– Nu e treaba ta.
– Totuși, nu vă e frică de ­Dumnezeu?
– Nu ești tu duhovnicul lui, ci eu. De câteva luni vine la biserică și e din ce în ce mai râvnitor. Nu trebuie să privească credința ca pe un jug sufocant. Trebuie să urce pe fiecare treaptă, nu poate ajunge direct la capătul drumului. Peste câțiva ani sau chiar peste câteva luni poate că va renunța de bunăvoie să meargă la astfel de filme.
Se va folosi mai mult dacă va urca pe treapta următoare, la ­momentul potrivit, nu când îi ­impun eu.
– Nu vă înțeleg.
– Uite, îți dau un exemplu. Tu asculți la tine acasă muzică ­religioasă?
– Da, cum să nu! Uneori ascult până suprasolicit casetofonul.
– Aici voiam să ajung. Și atunci, îți mai pui muzică?
– Nu, să nu-l stric.
– Așa e și cu sufletul. Cum ­să-ți explic mai simplu? Sufletul e ca un stomac. Dacă îi dai hrană ­duhovnicească tot timpul, fără să îi dai timp să digere ce mănâncă, face indigestie. Toate trebuie ­făcute cu măsură!