Drumul spre libertate
De la avva Pimen a rămas un cuvânt greu de digerat, dar care se găsește în perfectă coerență cu învățătura Părinților Bisericii. „Dacă te disprețuiești pe tine însuți, vei fi liniștit oriunde te afli” (Pimen 81). De altfel, același gând a fost reluat de monah și în alte forme și contexte: „Cine se disprețuiește pe sine rabdă oriunde s-ar afla” (Pimen 95). Sensul din spatele acestui gând devine mai clar dacă luăm în considerare încă alte două apoftegme, care trebuie citite succesiv. „Avva Pimen a zis: «Dacă omul ajunge la vorba Apostolului: Toate sunt curate pentru cei curați, se va vedea pe sine mai prejos decât toate creaturile». Fratele îl întreabă: «Dar cum pot să mă socotesc mai prejos decât un ucigaș?» Bătrânul răspunde: «Cine ajunge la vorba Apostolului și vede un ucigaș, zice: Acesta a păcătuit o singură dată, eu însă ucid în fiecare zi»” (Pimen 97). Următoarea apoftegmă revine asupra aceleiași teme: „Fratele l-a întrebat și pe avva Anub ce-l întrebase și pe avva Pimen. Avva Anub îi zice: «Cine ajunge la vorba Apostolului și vede slăbiciunile vreunui frate, le înghite după dreptatea sa». Fratele întreabă: «Ce înseamnă dreptatea sa?» Bătrânul a răspuns: «Întotdeauna să te disprețuiești pe tine»” (Pimen 98).
Toate aceste povestiri au în comun faptul că descriu în maniere diferite virtutea centrală pe care o căutau asiduu Părinții deșertului: smerenia. Aici găsim două imagini ale smereniei: disprețuirea sinelui și „a te vedea pe tine mai prejos decât toată făptura”. Disprețul față de sine este calea de acces către liniște. Dar ce înseamnă de fapt acest dispreț? În acest caz înseamnă literal să nu te prețuiești prea mult, cu alte cuvinte să nu te supraevaluezi, să nu crezi despre tine că ai fi mai important decât ești. În momentul în care reușești o astfel de performanță, deja liniștea este asigurată. Dispare zbuciumul care se naște în mod obișnuit din dorința de a obține recunoaștere, de a fi văzut de ceilalți cu ochi la fel de buni, dacă nu cumva chiar mai buni decât ne vedem noi.
Această diminuare a sinelui este doar prima treaptă a smereniei. Începi de la a te vedea pe tine unul dintre cei mulți, un oarecare dezbrăcat de calitățile extraordinare cu care ne place să ne vedem înveșmântați. Aici există un pericol. Să te silești a te vedea unul dintre cei mulți, un om obișnuit este un asalt greu asupra mândriei. E mai ușor să cauți extraordinarul în rău: să vrei cu orice preț să te vezi un mare păcătos. O altă iluzie consolatoare. Măcar așa pare că scapi de marasmul mediocrității. Aici însă se ascunde o fină ispită a mândriei.
Să te vezi pe tine mai prejos decât toată făptura este un act cu adevărat eroic, și atunci când se întâmplă, este, cu totul, o lucrare a harului. Dar acolo se poate ajunge numai prin exercițiu constant al disprețului de sine, în deplină libertate. Pentru că harul lucrează în libertate și dă naștere la libertate.