Duhovniceşti: Despre milostenie şi fapte bune

Cât de mult ţine Mântuitorul la porunca iubirii ne-a arătat-o când ne-a descoperit taina Judecăţii celei din urmă. Atunci întreaga omenire va fi împărţită în două, după cum a împlinit sau nu porunca dragostei de aproapele. Însă ar fi o greşeală să înţelegem din cuvântul Domnului că dragostea faţă de aproapele stă numai în milostenia trupească. Milostenia este semnul văzut al dragostei de Dumnezeu şi faţă de aproapele şi cine o are împlineşte toată virtutea. Împreună cu milostenia are şi celelalte virtuţi. Şi iarăşi am greşi dacă, văzând preţuirea cea mare pe care o dă Domnul milosteniei, am socoti că toate celelalte fapte bune, mucenicia, rugăciunea, ostenelile pentru virtute vor fi trecute cu vederea. Toate vor fi cântărite şi răsplătite: faptele, cuvintele, gândurile. Dar în preţuirea aşa de mare dată unor fapte aşa de simple se ascunde o taină de mare pogorământ şi de dragoste de oameni din partea lui Dumnezeu. Acestea reprezintă preţul cel mai scăzut de mântuire ce se cere omului, ca să nu rămână nici un om pe lume care să spună că nu a putut să se mântuiască, ştiind că nu se află om pe pământ care să nu poată săvârşi asemenea fapte de milostenie. Viaţa pământească este un mare dar al lui Dumnezeu. Ea este scurtă, dar cu ea putem agonisi veşnicia. "Puţină este osteneala, dar veşnică odihna", ziceau Părinţii. Tot binele pe care îl facem acum va merge cu noi şi ne va bucura în veşnicie.

De aceea, cugetarea la înfricoşătoarea Judecată este izvor de mare putere sufletească, ne smulge din nepăsare şi ne îmboldeşte spre toată fapta bună. Despre Sfântul Macarie cel Mare se spune că era slab şi uscat ca o smochină. "De ce, Părinte, îl întreabă un frate, eşti mereu slab, şi când posteşti, şi când mănânci?" La care, Cuviosul răspunde: "Cociorva cu care întorci lemnele este toată pârlită şi arsă. Tot aşa mănâncă trupul omului cugetarea la înfricoşata Judecată". Pomenirea morţilor din sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşatei Judecăţi este un prilej de faptă bună şi de a ne arăta dragostea faţă de Dumnezeu prin dragostea faţă de cei adormiţi. Dacă cei vii ne pot întoarce aici dragostea şi bunăvoinţa arătată lor, cei plecaţi din viaţă nu o mai pot face şi răsplata ne rămâne întreagă. Iar pomenirea morţilor este totodată şi un îndemn de cugetare la moarte, pe care Sfinţii Părinţi o socotesc cea mai înaltă filosofie şi foarte prielnică smereniei, rugăciunii şi pocăinţei. Meditarea la zădărniciile vieţii pământeşti, la scurtimea vieţii noastre, la stricăciunea vieţii omeneşti, ne trezeşte din nepăsare, ne duce la căinţă şi îndreptare. "Cugetă la cele mai de pe urmă ale tale, ne îndeamnă Sfântul Ioan Scărarul, şi în veci nu vei greşi". Cine vrea să scape de moartea veşnică să aibă de-a pururi aminte de moarte. Că "precum pâinea este cea mai de trebuinţă din toate bucatele, aşa şi aducerea aminte de moarte este faţă de celelalte fapte bune". "Să-ţi fie moartea doctor", zice Fericitul Augustin, arătând că filosofarea la moarte este tăietoare de toată patima. (Protos. Petroniu Tănase, "Uşile Pocăinţei", Editura TRINITAS)