Duhovnici mari, duhovnici mici?

Nu de puţine ori auzim vorbindu-se de „mari duhovnici“. O sintagmă care stârneşte nedumeriri dacă nu se precizează foarte clar criteriile ce stabilesc că, în duhovnicie, există asemenea diferenţieri. Că unii, adică, sunt mai mari decât alţii. Esenţialmente, nu există duhovnici mari şi duhovnici mici. Atâta vreme cât un duhovnic spovedeşte, dezleagă de păcate şi conduce sufletele păstoriţilor/ucenicilor spre mântuire, înseamnă că şi-a făcut datoria. Din acest punct de vedere, între un preot paroh de 25 de ani şi părintele Arsenie Papacioc (spre exemplu) nu este nici o deosebire. Ce anume îi diferenţiază, totuşi?

Dintre toate criteriile invocate, notorietatea mi se pare cea mai superficială motivaţie a utilizării atributului „mare“ în cazul unui duhovnic. E adevărat că, în timp, unii duhovnici devin celebri. Sunt mediatizaţi, lumea aude lucruri frumoase despre ei şi îi caută, devenind mai cunoscuţi decât restul duhovnicilor. Dar ce-i face să fie căutaţi? Predicile puse pe internet sau difuzate pe posturi de televiziune? Cărţile tipărite şi răspândite pe întreg cuprinsul ţării? Casetele audio imprimate sau interviurile acordate presei? Toate acestea pot creşte „vizibilitatea“ unui duhovnic, dar mijloacele de comunicare pot fi o mare ispită, dacă nu sunt utilizate spre a transmite şi un conţinut adecvat, ziditor. Unii au crezut că mediatizarea excesivă e suficientă pentru a primi calificativul de „mare duhovnic“. Un oarecare călugăr şi-a încurajat ucenicii să-i facă o mediatizare pe cât de exagerată, în comparaţie cu statura sa duhovnicească, pe atât de nepotrivită cu smerenia ce ar trebui să caracterizeze un monah. Dar faptul că a devenit o vedetă mediatică nu a adăugat nici măcar un snop de raze la aura de duhovnic. Dimpotrivă, a devenit un personaj controversat, cu mari şanse de a rămâne în istorie ca fiind primul călugăr român care a crezut că-şi poate impune punctele de vedere în Biserică printr-o campanie agresivă în presă. Ca atare, a fi vedetă media nu înseamnă a fi şi mare, mai ales mare duhovnic. Aici ajungem la o condiţie esenţială pentru mântuirea fiecărui creştin (mai ales dacă e şi duhovnic): smerenia. Părintele Cleopa nu numai că nu-şi îndemna ucenicii să-l filmeze, să-l înregistreze şi să-l mediatizeze, dar, când venea cineva cu acest gând (din presă), îl trimitea la un măgar, spunându-i să-l filmeze, că acela e Cleopa. Dacă a acceptat să mai fie şi înregistrat a fost pentru că ştia că lumea are nevoie de un cuvânt de întărire, de un cuvânt de învăţătură. În nici un caz nu a cerut şi nu a încurajat asta. Însă nici viaţa smerită, ascetică nu poate fi suficientă pentru a fi numit „mare“ cineva. Un alt duhovnic cunoscut are o vârstă venerabilă şi o viaţă duhovnicească extrem de apreciată de toţi cei care îl cunosc. Are în permanenţă pelerini la chilia sa, chiar dacă nu e la fel de mediatizat ca alţii. Însă zelul său pastoral lipsit uneori de dreapta măsură, indisciplina unor monahi care i se pretind ucenici, pe care îi tolerează sub ochii săi, precum şi atitudinea pe care o are faţă de anumite decizii ale ierarhilor nu-l recomandă ca „normativ“ pentru o galerie a marilor duhovnici. Aşadar, când putem spune că un părinte este „mare duhovnic“? Care sunt criteriile? După cum am văzut din cele două cazuri prezentate mai sus, nu sunt suficiente nici notorietatea, nici viaţa ascetică. Aşa cum nu eşti mai bun dacă eşti mai cunoscut, tot aşa nu e de ajuns să ai o viaţă ascetică apreciată pentru a fi, automat, îndreptăţit să păstoreşti şi pe alţii. A conduce suflete spre limanul mântuirii e mai greu decât a-ţi mântui propriul suflet. Sunt pustnici care au refuzat cu îndârjire să devină „lumină pentru lume“, de teamă să nu-şi piardă mântuirea proprie. Dacă eşti un păstor de suflete cu adevărat dedicat acestei dumnezeieşti misiuni, cea mai mare din câte pot fi pe pământ, atunci la sfinţenia vieţii trebuie să se mai adauge şi dreapta socoteală şi ascultarea faţă de Biserică pentru ca efectul învăţăturilor tale să fie o mai mare unitate şi râvnă pentru fapte bune. Dacă roadele misiunii tale sunt cârteala, hulirea ierarhilor, dezbinarea credincioşilor etc., atunci nu poţi să fii apreciat de toată lumea. Or, „marii duhovnici“ sunt apreciaţi de toţi credincioşii şi de ierarhie, deopotrivă. Ba, în mai toate cazurile, aceşti duhovnici sunt apreciaţi chiar şi de cei de alte confesiuni. Părintele Cleopa era deseori vizitat de catolici sau de protestanţi, care aveau mereu cuvinte de laudă pentru „călugărul de la Sihăstria“. Aşadar, sintagma „mare duhovnic“ trebuie folosită cu foarte multă zgârcenie. Ea este rodul evlaviei pe care tot poporul dreptmăritor o are la adresa unui părinte. Se impune de la sine, în mod natural şi universal, nu prin mediatizări şi prin „promovarea imaginii“ personale. În această zbuciumată perioadă de tranziţie, în România a apărut, la un moment dat, o categorie de înavuţiţi în mod artificial, numiţi „miliardari de carton“. Aceştia au avut o apariţie meteorică pe scena publică românească. La fel vor păţi şi cei care doar simulează că s-ar fi îmbogăţit duhovniceşte. „Duhovnicii de carton“ sunt şi ei o specie pe cale de dispariţie. Este absolut necesară această limpezire a vieţii spirituale din Biserică.