Duhovnicie şi psihiatrie

Drama vieţii şi tragicul sfârşit al artistei Mădălina Manole au provocat discuţii şi dispute care ating aproape o lună de zile. În intervenţii televizate sau în presa scrisă s-au pronunţat soţul, părinţii, prieteni, colegi, medici, psihologi, psihiatri, energoterapeuţi şi mai puţin preoţii.

Fiecare dintre aceştia încercau cu durere să pătrundă în sufletul cântăreţei, să scormonească în trecutul ei, cu mai multe sau mai puţine împliniri sau frustrări, să emită judecăţi morale privind cariera acesteia, viaţa de familie, dar şi starea veşnică a sufletului ei. S-au invocat mărturii prin care artista, atunci când ar fi constatat agravarea stării ei sufleteşti, a refuzat asistenţa medicală, psihiatrică, pe motivul că "nu o scoate nimeni nebună", pe de altă parte s-a spus că, fiind o fire mai retrasă şi discretă, atât ea, cât şi soţul ei s-au temut de "colţii" veninoşi, ba chiar ucigători ai presei, care uneori este capabilă să facă dintr-un erou naţional un criminal, iar dintr-un caracter îndoielnic şi imoral - model social. Totul este chestie de interes, de rating şi de tiraj. Foarte rar s-a spus însă, în această tevatură, faptul că tânăra artisită nu a reuşit să căute ajutorul cum trebuia, acolo şi de la cine ar fi fost recomandat. În mod deosebit, persoane specializate în asistenţa sufletească: preoţi, psihologi, psihiatri. De la bun început, trebuie să spunem că nu vedem nici un fel de excludere reciprocă între cele două categorii sociale şi profesionale: preoţii duhovnici şi psihiatrii, deşi nu mică ne-a fost mâhnirea de fiecare dată când, în mod forţat, se încerca, de către cei intervievaţi, să se arate "prăpastia" care ar exista între aceste domenii. Fiecare dintre ele, este adevărat cu mijloace specifice şi de eficienţe diferite, caută să ridice sufletul din adâncul deznădejdii şi al disperării, într-o lume în care aceste cazuri par a se înmulţi, până la tendinţa de a deveni o modă. Să lăsăm medicului cele ce sunt ale medicinei, iar cele ce sunt ale preotului - Bisericii Personal, am apreciat totdeauna cuvintele pline de înţelepciune, tocmai pentru că izvorau dintr-o profundă cunoaştere interioară şi o largă experienţă duhovnicească, ale Părinţilor Bisericii, care considerau că bolile trupeşti şi anumite boli ale sufletului trebuie tratate de către medic, după cum preotului îi revine o lucrare, o vocaţie şi o misiune specială în redarea sănătăţii integrale a fiinţei umane. Câtă dreptate avea un sfânt precum Ioan Casian, să considere că dintre toate opţiunile sau variantele calea de aur o constituie calea de mijloc, o cale care evită excesele, îmbinând armonios alternative. De aceea şi din acest punct de vedere, este bine să lăsăm medicului cele ce sunt ale medicinei, iar cele ce sunt ale preotului - Bisericii. Cea mai mare parte a suferinţelor sufleteşti au o origine şi cauzalitate genetică, organică, hormonală, efect al unor disfuncţii somatice. Şi atunci, deşi nu exclud, ci chiar solicită un tratament psihologic şi duhovnicesc, aceste grele neputinţe au şansa de a fi tratate adaptat şi corespunzător de psihiatrie. Nu puţine, ci, dimpotrivă, tot mai multe sunt însă situaţiile în care neliniştea şi nemulţumirea, neîmplinirea şi tristeţea omului contemporan provin dintr-o proastă raportare la realităţile care îl înconjoară. Tot mai des sunt analizate, în literatura de specialitate, aşa-zisele stări noogene sau noologice, unele care provin din străfundurile nedeplin cunoscute ale sufletului uman, trăirea vidului, al golului existenţial, în chiar sânul bunăstării materiale. Iar atunci, experienţa şi cuvântul cu putere multă al duhovnicului au calităţi miraculoase în redarea sănătăţii sufleteşti. O astfel de atitudine reciprocă, de mutuală apreciere, ar fi bine să existe din ambele părţi, pentru că nefericitele evenimente la care am făcut referire în debutul împreună-meditării noastre au demonstrat contrariul şi aceasta doar din partea unor presupuşi oameni de ştiinţă, care, în încercarea gestionării şi justei interpretări a situaţiei, emiteau tot felul de afirmaţii, cum că preoţii, credinţa sau Biserica nu ar fi avut nici un rost sau efect în evitarea unei astfel de tragedii. Eu cred, ca preot, că ar fi avut un rost şi un rol mântuitor şi poate dacă s-ar fi înţeles atunci aceasta, nu ar mai fi fost cazul să ne pronunţăm astăzi asupra lor. Ca preot şi ca duhovnic, afirm cu toată puterea contrariul, iar pe cei neîncrezători în acest adevăr îi îndemn să îşi caute un bun duhovnic, un "director de conştiinţă", un părinte spiritual, să încerce să descopere şi să pătrundă în universul duhovnicesc al Tainei Spovedaniei şi astfel, în cunoştinţă de cauză, să mediteze. Trebuinţa deosebită a sufletului: nevoia de dialog Sufletul omului, chiar şi cu adâncurile sale inconştiente şi nedeplin explorate, cu piscurile sale senine şi luminoase, dar şi cu hăurile sale tenebroase, este cea mai gingaşă realitate din lumea aceasta. Sufletul omului poartă în sine înclinaţia spre frumos, bine, înalt şi, chiar dacă uneori "zgura" sau "norii păcatelor" îl acoperă, el rămâne mai departe existenţa cea mai frumoasă şi înaltă din lumea aceasta, ca de altfel şi fiinţa umană, căreia i se circumscrie. Pe lângă aceste trăsături, sufletul uman are o trebuinţă deosebită: nevoia de dialog, de comuniune, nevoia de a-şi împărtăşi unui alt suflet confident trăirile sale, care să îl asculte, să îl înţeleagă, iar atunci când are nevoie, să îl ajute, care să vibreze la bucuriile sau suferinţele sale. Iar paradoxul lumii contemporane îl constituie faptul că, deşi comunicăm atât de mult şi bine, stăm prost la lecţia comuniunii, că deşi distanţa fizică este străbătută, nu numai cu puterea gândului, ci prin intermediul undelor cu o fulminantă viteză, că, deşi putem apropia până la dispariţie distanţele fizice, le păstrăm şi le lăsăm să se mărească pe cele sufleteşti. Că deşi trăim în mari aglomeraţii de populaţie (metropole, conurbaţii), ne simţim străini faţă de cel de lângă noi, ba chiar suntem stingheri faţă de însăşi sinea noastră. Sunt tot mai multe persoanele care, trăind în aparentă bunăstare materială, au sentimentul eşecului existenţial. Suflete triste, care nu şi-au găsit nici sprijinul şi nici ajutorul. Sufletul omului este ca o firavă floare care are nevoie, pentru a se dezvolta firesc, pentru a-şi arăta frumuseţea pe care a primit-o de la Părintele său, de susţinere şi încredere. Şi precum floarea caută soarele, la fel sufletul caută lumina interioară, caută să îşi adune în tainiţele sale evenimente şi persoane care l-au împlinit, pentru ca apoi să trăiască din înmulţirea acestor înalte sentimente sau măcar din amintirea şi meditarea asupra lor.