Duminica a 9‑a după Rusalii la Catedrala Patriarhală

Preasfințitul Părinte Paisie Sinaitul, Episcop‑vicar patriarhal, a săvârșit Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, în Duminica a 9‑a după Rusalii, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi, la Catedrala Patriarhală din București.

În cuvântul de învățătură, ierarhul a evidențiat faptul că scufundarea în fața necazurilor nu este cauzată de gravitatea furtunilor exterioare, ci de slăbirea credinței, atunci când ne mutăm atenția de la Domnul Iisus Hristos la grijile lumești: „Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu vântul l‑a scufundat pe Petru, ci puținătatea credinței sale. Vântul sufla și atunci când a coborât din corabie și a început să meargă pe apă. Valurile erau aceleași. Nimic nu se schimbase în jurul lui. S‑a schimbat însă ceva înlăuntrul lui. Evanghelistul spune cu multă subtilitate: «Văzând vântul tare, s‑a temut» (Matei 14, 30). Până atunci, Petru Îl privise pe Hristos. Din clipa aceea începe să privească furtuna. Iar când privirea se mută de la Hristos la valuri, credința începe să slăbească. Nu este aceasta și experiența noastră? Și noi ne scufundăm atunci când începem să privim mai mult la tăria necazului decât la puterea lui Dumnezeu, mai mult la zgomotul lumii decât la glasul Evangheliei, mai mult la propriile neputințe decât la harul lui Hristos. Pentru că măsurăm mai mult puterea valurilor decât iubirea lui Iisus, care vine spre noi călcând peste ispitele și neputințele noastre. Aceasta este una dintre cele mai importante lecții pentru omul contemporan. Trăim într‑o lume în care privirea ne este atrasă neîncetat de ceea ce provoacă teamă: războaie, crize economice, nesiguranță, boală, violență, dezbinare, știri alarmante. Fără să ne dăm seama, sufletul începe să trăiască mai mult din frică decât din credință. Evanghelia ne învață însă că direcția privirii noastre hotărăște stabilitatea inimii. Cine Îl pierde pe Hristos din centrul vieții începe să fie stăpânit de teamă, cine Îl păstrează înaintea ochilor sufletului găsește puterea de a merge înainte chiar și peste cele mai înalte valuri. Totuși, Evanghelia nu se oprește la căderea lui Petru. În clipa în care începe să se scufunde, Petru nu încearcă să se salveze singur și nici nu își ascunde neputința. El rostește una dintre cele mai scurte și mai puternice rugăciuni din întreaga Scriptură: «Doamne, scapă‑mă!» Nu este o rugăciune împodobită cu multe cuvinte. Nu este o demonstrație de evlavie. Este strigătul sincer al omului care știe că fără Dumnezeu nu se poate salva. Iar Sfântul Evanghelist Matei adaugă: «Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l‑a apucat» (Matei 14, 31). «Îndată», nu după ce Petru și‑a dovedit vrednicia, nu după ce a dat explicații pentru slăbiciunea lui, ci îndată. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Domnul îl lasă pe Petru să simtă primejdia doar atât cât să‑l vindece, pe de o parte îndrăzneala lipsită de discernământ, cât și puținătatea credinței, însă nu îl lasă pradă valurilor. Hristos pedagog nu umilește, ci vindecă. Fiul lui Dumnezeu nu este un judecător care așteaptă căderea omului, ci un Părinte care întinde primul mâna. Pentru că Dumnezeu este mai grabnic să ridice decât suntem noi să cădem. Mâna Lui este întotdeauna mai aproape decât credem”.

Răspunsurile liturgice au fost oferite, la slujba Utreniei, de membri ai Grupului psaltic „Tronos”, iar la Sfânta Liturghie, de Corala „Nicolae Lungu” a Patriarhiei Române.