Duminica sfinţeniei străbune

În Duminica a doua după Sfintele Rusalii, Biserica Ortodoxă Română prăznuieşte cu aleasă bucurie pomenirea Sfinţilor Români, ea fiind închinată tuturor acelora care prin viaţă curată, sfinţenie şi mărturisirea credinţei celei adevărate au strălucit din neamul nostru românesc.

Prin coborârea Sfântului Duh la Rusalii au fost deschise porţile sfinţeniei tuturor neamurilor, care au primit cuvântul Evangheliei prin predica Sfinţilor Apostoli şi a ucenicilor lor. Îndemnul adresat lor de către Mântuitorul Hristos "Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte am poruncit vouă" (Matei XXVIII, 19), aceştia l-au primit cu osârdie, răspândind cuvântul Adevărului la toate popoarele. Precum se ştie, şi la noi, la români, cuvântul Domnului a fost semănat în ogorul credinţei de către Sfântul Apostol Andrei, cel dintâi chemat, ca şi de ucenici ai Sfântului Apostol Pavel - Apostolul neamurilor. Strămoşii noştri au primit cu nesaţ şi cu bucurie mesajul Evangheliei şi au îmbrăţişat repede noua credinţă în Hristos Mântuitorul lumii. Istoriografia bisericească a primelor secole creştine ne vorbeşte despre acest lucru, iar dovezile arheologice confirmă şi ele răspândirea creştinismului pe teritoriul de azi al României. Prin lucrarea sfinţitoare a Sfântului Duh s-a plămădit în sufletul strămoşilor noştri credinţa în Evanghelia lui Iisus Hristos Cel întrupat la "plinirea vremii". Roadele sfinţeniei n-au încetat să apară, aşa încât neamul nostru a dat încă din început jertfe de sânge pe altarul credinţei. De la Sfinţii Martiri de la Tomis şi Niculiţel şi până la jertfa neprihănită a Brâncovenilor, neamul nostru românesc şi-a pecetluit credinţa în Hristos Cel înviat, prin dăruirea de sine şi prin închinarea vieţii în întregime adevărurilor sfinte. Existenţa sfinţilor şi în neamul nostru este mărturia puterii sfinţeniei Domnului Hristos asupra naturii umane prin lucrarea Sfântului Duh, revărsat în lume plenar la Rusalii. În fiecare sfânt sălăşluieşte Hristos prin firea sa divină şi umană. Ei, sfinţii, sunt podoaba Bisericii şi a neamului, pentru că ei sunt "mlădiţa" desăvârşirii din "viţa" cea desăvârşită, sfântă şi dumnezeiască care este Hristos Domnul. Şi mlădiţele acestea s-au întins pe tot cuprinsul pământului locuit de români şi au rodit îmbelşugat vinul credinţei, al nădejdii şi al dragostei. Pământul românesc a fost sfinţit de sângele lor şi este de-a pururi binecuvântat prin prezenţa sfintelor lor moaşte, care au izvorât roade de tămăduiri şi de sfinţenie. Ei au fost cinstiţi ca "vase alese" de către poporul cel credincios din mijlocul căruia de fapt au şi odrăslit. Evlavia populară este cea care i-a ridicat la rangul sfinţeniei şi care a obligat Biserica să-i recunoască ca atare şi să-i treacă în catalogul sfinţilor. Aşa s-a întâmplat de-a lungul istoriei noastre, iar acest lucru s-a manifestat lămurit în canonizările oficiale din anii 1955, 1992, ca şi din anii următori. Înscrierea în rândul sfinţilor a unor vrednici ierarhi, monahi, voievozi şi credincioşi din neamul nostru a adus o deosebită bucurie şi înaltă cinste Bisericii noastre, care nu s-a desprins nici o clipă de duhul autentic al Ortodoxiei ecumenice. Împodobit şi de sfinţii români, calendarul Bisericii ne apare ca un pom plin de roade duhovniceşti, din care suntem chemaţi cu toţii să ne împărtăşim în dragostea lui Hristos Cel răstignit şi înviat. Cinstindu-i după vrednicie pe sfinţii români, noi ne aflăm în comuniune de har şi de sfinţenie cu ei şi prin ei cu Dumnezeu, izvorul sfinţeniei "Cel minunat întru sfinţii Săi" (Psalm 67, 36). Prin cinstirea adresată lor, împlinim porunca Apostolului Pavel de a ne aduce aminte de înaintaşii noştri, de a-i imita, de a le urma credinţa (Evrei 13, 7) şi de a ne strădui să rămânem în duh de comuniune şi de dragoste cu bineplăcuţii lui din neam în neam. Căci aşa cum spunea sfântul mitropolit cărturar Dosoftei al Moldovei: "Dumnezeu Sfinţia Sa nici un neam de rodul omenesc pe pământ nu lasă nepartnic de darul Sfinţiei Sale. Ce peste tot au tins mila Sa ş-a deschis tuturor uşa de spăşanie". Duminica Sfinţilor Români este cu adevărat o duminică închinată sfinţeniei străbune, sfinţenie pe care trebuie să o cinstim şi să ne-o asumăm şi noi, cei de astăzi, ca să împlinim porunca Domnului, ce ne spune mereu "Fiţi sfinţi, că sfânt sunt Eu Domnul Dumnezeul vostru" (Levitic 11, 44). Este o chemare perpetuă la împărtăşirea din harul cel necreat al Sfântului Duh ce ni se împărtăşeşte mereu prin Sfintele Taine şi ierurgii în Biserică prin lucrarea sfinţiţilor ei slujitori. Hristos izvorul sfinţeniei ne cheamă şi pe noi să ne cuminecăm din sfinţenia Lui pentru ca la rândul nostru să putem împărtăşi altora din darurile Lui ca pregustare a sfinţeniei desăvârşite din veacul care va să vină. Într-o epocă a secularizării şi a desacralizării galopante, singura armă eficientă a creştinilor împotriva acesteia este sfinţenia asumată cu responsabilitate şi trăită din plin prin dragoste jertfelnică. În contextul crizei morale, sociale şi politice de astăzi, sfinţii ne împărtăşesc raze ale luminii dumnezeieşti, ajutându-ne să ieşim din întunericul păcatelor şi aducându-ne aminte că viaţa aceasta, deşi trecătoare, este o anticameră a vieţii viitoare. Cu atât mai mult, şi pentru noi, românii, remediu sigur al depăşirii greutăţilor vieţii cotidiene rămâne nevoinţa duhovnicească pentru dobândirea sfinţeniei după modelul înaintaşilor noştri, care au realizat-o în laboratorul duhovnicesc al trupului tainic al Domnului, adică Biserica.