Dumnezeu este cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului!

Sărbătoarea Naşterii Domnului ne-a chemat şi în acest an în sfintele biserici pentru a întâmpina cu inima şi sufletele noastre pe Cel veşnic, Care Se naşte din Fecioară în Betleem, din Iudeea, pentru ca pe noi, oamenii, să ne ridice din tragedia suferinţelor păcatului şi morţii.

Astăzi, cerul se deschide şi Dumnezeu coboară în mijlocul nostru. Astăzi, cele de secole aşteptate şi proorocirile Legii vechi se împlinesc prin venirea în lumea noastră a Mântuitorului Iisus Hristos, blestemul neascultării primilor oameni se sfârşeşte, „îngerii a­duc lumii cântarea de pace şi bu­curie că un Izbăvitor S-a năs­cut; al cărui început este în zilele veşniciei“ (Miheia 5, 1).

„În zilele acestea ne-a grăit nouă prin Fiul Său“

Sfântul Apostol Pavel a re­zu­mat taina ce s-a petrecut în cetatea Bet­lee­mului, arătând că cele pe care astăzi le trăim sunt darul lui Dumnezeu către omenirea însetată de iertare şi început al unei vieţi noi, fără sfârşit: „Du­pă ce Dumnezeu odinioară a grăit părinţilor noştri prin proo­roci, în zilele acestea ne-a grăit nouă prin Fiul Său“ (Evrei 1, 1); „la plinirea vremii, trimi­ţân­du-L ca să dobândim înfie­rea“ (Ga­lateni 4, 5), pierdută prin neascultare şi îndepărtare de iz­vorul vieţii, care ne chea­mă pe toţi la viaţă. Eveni­men­tul nou şi irepetabil petrecut astăzi descoperă sensul pentru care Dumnezeul cel veşnic S-a făcut om pentru mântuirea noastră. La această mare taină a cre­dinţei participă pământul cu peştera, cerurile cu steaua şi îngerii, păstorii cu închinarea, magii cu darurile şi Fecioara Maria care reprezintă neamul omenesc, capabil să primească pe Cel veşnic şi nemuritor, al cărui nume „este mai presus de orice nume“ (Filipeni 2, 9).

„Taina petrecută în această mare şi sfântă zi Maica Dom­nu­­lui o va păstra în inima ei“ (Luca 2, 19), pentru că de as­tăzi, Dumnezeu este cu noi, lumina Lui va risipi întunericul din lume, strălucind în sufle­te­le celor care Îl vor primi şi-i vor face loc în viaţa lor.

Astăzi, pacea Domnului şi binecuvântarea Lui coboară la noi, bucuria venirii lui Hristos în lume în chipul Pruncului nevinovat cuprinde inimile curate ale păstorilor, care vestesc bucuria cea mare, la care sunt chemate să participe mulţimea cerească a îngerilor şi cea a celor cu suflete curate care au aflat credinţa cea adevărată pe calea mântuirii şi a eliberării de păcate şi moarte. Sărbă­toa­rea coborârii lui Dumnezeu la noi, oamenii, ne învaţă să cu­getăm adânc asupra propriei noastre vieţi.

„Ce piedică te face să nu vii la biserică?“

La acest mare eveniment, istoria omenirii se schimbă profund, taina credinţei noastre se descoperă prin aceea că „Dum­nezeu S-a arătat în trup“ (I Ti­motei 3, 16)şi ne-a chemat pe toţi cei osteniţi şi împovăraţi cu grijile acestei vieţi, să găsim sub braţele Sale pline de mân­gâiere şi binecuvântare, sub ochii Lui plini de milă şi bu­nă­tate pacea şi bucuria, pe care nimeni nu le mai poate lua de la noi.

În fiecare an, trăim această mare taină a credinţei, întâmpinând-o cu sufletele noastre deschise, ca El, Cel veşnic, să vină în viaţa noastră, să rămâ­nă cu noi, căci seara şi noaptea în singurătate sunt greu de trecut şi depăşit. „Fără Mine nu puteţi face nimic“ (Ioan 15, 5), aşa ne-a arătat Domnul şi Îm­păratul nostru, El este izvorul vieţii noastre; primin­du-L pe El cu trupul şi sângele Său care ni se oferă spre ier­tarea păcatelor şi spre viaţa cea veşnică, deve­nim asemeni celor care l-au pri­mit, mărturisindu-L cu propria viaţă în această lume marcată de suferinţe şi moarte.

Realităţile pe care le trăim sunt marcate de puterea răului prezent peste tot, necredinţa es­te cauza care duce la pier­zare, toţi suntem chemaţi as­tăzi să privim şi să judecăm cum s-a schimbat în rău neamul nostru. Trecutul lui a fost mereu plin de încercări, dar nu şi-a trădat niciodată credinţa, ci prin ea şi cu ajutorul Celui veşnic a biruit. Acum trăim tim­puri de nefirească dezordi­ne şi lipsă de sens a vieţii, ade­vărul este negat, minciuna este glorificată, lumina este trăită ca întuneric, bunătatea şi face­rea de bine sunt abuzate, rău­ta­tea şi viclenia au atins apo­geul, grija pentru suflet şi mântuirea lui sunt uitate definitiv. Când vreodată în istoria noastră s-au auzit voci purtate de ură şi violenţă fără precedent ca acum, când s-au ridicat împotriva Sfintei Biserici? De multe ori am uitat cine suntem, am devenit prin faptele noastre fiii întunericului şi ai minciunii. De câte ori glasul clopotului sfânt ne cheamă la reculegere, la întâlnire cu Dumnezeu în sfintele biserici, şi totuşi cea mai mare parte a acestei na­ţiuni rămâne împietrită în necredinţă, coborând pe calea morţii.

„Ce piedică te face să nu vii la biserică? Săptămâna are şapte zile, pe acestea Dumne­zeu le-a împărţit cu noi, El nu a luat decât una, pe celelalte şase ni le-a dat nouă. Nici în această zi nu vrei să te desparţi de cele trecătoare şi înşelătoare ale acestei lumi? Şi această zi a Domnului o petreci departe de El, furând-o? Dar ce vorbesc de o zi întreagă? Fă şi tu cu ceasurile acestei zile aşa cum a făcut săraca văduvă cu cei doi bani. Fă şi tu ca ea! Dăruieşte-I lui Dumnezeu două ceasuri din această zi, vino în biserică, ascultă cuvântul Lui, care te sfinţeşte, iartă, îţi dă putere, te face nemuritor şi vei aduna în casa ta câştigul a mii de zile“ (Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Botezul Domnului, Patrologia G. 49, col. 364).

Este nevoie să ne şi întoarcem cu credinţă în Sfânta Biserică

Aici, în biserică, descoperim sensul vieţii, în ascultare, răbdare şi rugăciune necontenită. Zidim biserici pentru că „acolo unde este biserică, acolo este Hristos Domnul cu noi pâ­nă la sfârşitul veacuri­lor“ (Matei 28, 20). Ne îngrijim de cei săraci, dar mai presus de toate, misiunea noastră este de a salva sufletele, de aceea săr­bă­torim Crăciunul, ca să ne schimbăm prin înnoirea minţii, prin viaţă bineplăcută lui Dum­nezeu, încununată cu fap­te bune spre câştigarea îm­pă­ră­ţiei cerurilor. Şi anul acesta a fost o secetă cumplită, dar a­tunci când am cerut, în rugă­ciune, cu stăruinţă şi credinţă, Dumnezeu ne-a dă­ruit ploaie, deci să nu uităm să ne rugăm neîncetat! (I Tesa­lo­niceni 5, 17). Nu de mult timp s-au în­tâmplat grele şi nenu­mă­rate necazuri prin morţi năpraz­ni­ce, prin teroare, tea­mă, foc, toa­te acestea fiind un avertisment prin care suntem chemaţi să ne schimbăm viaţa, prin pă­răsirea căii morţii şi prin întoarcere la Dumnezeu, prin credinţă şi fapte bune. Bi­se­rica nu va înceta de a măr­turisi tai­na dreptei cre­dinţe cu preţul su­prem, pentru că „ea este stâlp şi temelie a adevărului“ (I Timotei 3, 15), iar cel ce o conduce ne va da puterea bi­ruinţei asupra celui rău. În lume, totul este relativ, trecă­tor, supus schimbării, suferin­ţei, morţii, uitării, părăsirii, nu­mai Mân­tuitorul nostru Iisus Hristos nu ne uită, căci „darurile şi che­marea Lui nu se pot lua îna­poi“ (Romani 11, 29).

„Toţi suntem chemaţi la viaţă, aproape este de tine cuvântul credinţei, de vei crede şi vei mărturisi că Iisus este Domnul şi Mântuitorul nostru te vei mântui“ (Romani 10, 9).

Timpul trece mai repede ca odinioară. Zilele s-au scurtat, lunile zboară, anii se duc şi toţi ne îndreptăm spre marea trecere, spre călătoria în lumea veşniciei, spre patria cerească, unde ne aşteaptă îngerii, sfinţii şi bucurii de negrăit.

De aceea este nevoie să ne şi întoarcem cu credinţă în Sfân­ta Biserică, prin pocăinţă şi prin iertare şi îndurare de la Dum­nezeu, izvorul a toată bu­nătatea şi binele.

Anul ce a trecut trebuie să fie prilej de mulţumire cu recunoştinţă cerescului Părinte pentru că ne-a dat bucuria trecerii şi urcării pe o nouă treaptă în viaţa noastră. Anul ce vine îl aşezăm sub binecuvântarea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, Treimea cea de o fiinţă şi veşnică, izvorul vieţii noastre şi a nemuririi.

Vă doresc ca pacea Domnu­lui să vă însoţească, binecuvântarea Lui să vă ferească de orice rău, având curajul dreptei credinţe mărturisitoare să vestim tuturor că: „Astăzi S-a năs­cut Cel fără început, Dum­nezeu este cu noi!“.

* intertitlurile aparţin redacţiei;