„Dumnezeu i-a pus omului lyra în mână”

Vedem lumina soarelui și odată cu raza care ne sărută în leagăn, ori în brațele mamei, dinspre înalturi, de la Dumnezeu, se prefiră asupră-ne, prunci fiind, harul dăruit de Pro­vidență. Au mărturisit asta, după drumurile cele lungi, suitoare, ale creației, cei mai de seamă scriitori, compozitori, plasticieni, ci­neaști, artiști fotografi, actori, interpreți ai muzicii, plăsmuitori de tezaure lăsate lumii ca daruri din inestimabilul Dar ceresc. O asemenea spovedanie o regăsim într-o tulburătoare scriere memorialistică, ce înviază momentele nodale ale unei eclatante cariere componistice. Sunt confesiunile lui Eugen Doga, emblematicul creator al muzicii din stânga Prutului, compozitor fecund, polivalent, original și cuceritor, care are locul său marcant în galeria artei muzicale românești. Eugen Doga face aceste mărturisiri, tălmăcitoare ale modului în care s-a rostuit strălucitor destinul său de izvoditor de sublimități muzicale, într-o carte cu un titlu parabolic, „Memoria ploilor de vară”, fermecătoare prin franchețea scriiturii, vibrarea afectivă, lirismul de esențe pure și umorul, ce ne amintește de hazul de haz și hazul de necaz din „Amintiri din copilărie” ale lui Ion Creangă. Volumul acesta mărturisitor a apărut prin strădaniile poetului Daniel Corbu și ale soției lui, Filomena, la editura pe care o păstoresc „Princeps Multimedia”, casă editorială consacrată de dece­nii ca un cămin primitor al repre­zentanților inteli­ghen­ției basarabene. Publicarea opului s-a înscris, totodată, în seria de manifestări de celebrare la Iași a lui Eugen Doga, desfășurată sub egida primăriei.

Compozitorul Eugen Doga a sim­țit nevoia acestor spovedanii când a ajuns, cum o spune el însuși cu șarm și aromă de grai moldove­nesc, pe un deal, la cota 85. S-a născut în 1 martie 1937 pe malul stâng al Nistrului, la Mocra, într-o casă ce avea să fie lovită de nenorocirile războiului, care i-a ucis tatăl și a lăsat-o pe mama lui năpădită de necazuri, mult mai multe decât poate duce omul. Scrierea aceasta e un testimoniu al recunoș­tinței sale nestinse pentru toți cei care au contribuit la geneza sa ca om și creator, între care locul cel dintâi îl ocupă mama. De altfel, acesteia i-a închinat și prima sa importantă compoziție, poemul simfonic „Mama”. Ea s-a jertfit literalmente pentru devenirea lui. N-a precupețit fărâmă de energie ca să-l vadă pe copilul ei ieșit la liman, răzbind spre tărâmul care-l chema din copilărie, cel al muzicii. Percepuse ea însăși chemarea, pentru că Lisaveta, maica, femeia cea simplă, dar atât de profund sim­țitoare, purta, cum scrie fiul ei Eugen, „... o muzică pe care te-ai mira să o poată cuprinde toată orga Universului”. Se vădeau pentru copilul Eugen semne ale vocației încă din acea frăgezime a vârstei. Umbla înfrigurat după instrumente cu care să cânte și le meșterea el însuși ca să dea glas tumultului din ființa lui. A fost la început o tobă, pe care a spart-o să afle de unde și cum se nășteau sunetele. I-a urmat apoi blatul unui bătrân scaun vienez, transformat într-un ciudat timpan. A trecut apoi la o mică armonică, pe care copilul, curios nevoie mare, a desfăcut-o, sperând să pătrundă taina sunetelor și a înlănțuirii lor în cânt. Da, muzica îl fascina din acea vreme aurorală și atunci, după asidue căutări, a găsit sălașul ideal în care urechea să prindă țeserea sonori­tă­ților în pânza muzicii. Era spațiul de sub acoperișul de stuf al casei din chirpici. Acolo se urca fericit în zile de vară. Se cufunda în apele de vis ale unei muzici divine. Uita de frica de întuneric, care altădată îl îndepărta de podul casei. Sunau ca într-o uriașă catedrală ritmurile ploii, reverberând prin tulpinile de stuf ca prin tuburi de orgă, când spumegos, când molcom, urzind o muzică magică, „ce venea din Rai”, cum își amintește Eugen Doga. De atunci, ploaia i-a devenit prieten de nedespărțit și sursă prețioasă de inspirație. Citind o poezie a lui Vladimir Lazarev, ce avusese ca punct de plecare dezvăluirea unui cosmonaut care visa în cosmos sunetele ploii, Eugen Doga a transpus în muzica sa această stare onirică generată de spectacolul ploilor de vară.

Așadar, vocația acestui prolific și viguros creator, cu o pregnantă personalitate, a sunat din pinteni din anii copilăriei. Ca să-i dea curs, maica a sacrificat din casa sa umilă unul din lucrurile cele mai de preț, covorul basarabean, cu fondul cel negru de antracit și cu revărsarea de rubine a corolelor de trandafiri, contrapunctate de verdele smaraldiu al frunzelor ce le mărgineau. A vândut covorul, podoaba Casei mari, ca fiul ei să aibă bani de drum spre a merge la Chișinău să se școlească în ale muzicii. Nobilul gest matern l-a întărit în hotărârea de a se dedica cu toate puterile desăvârșirii, ca nu cumva să-și dezamăgească mama. Peste ani, în amintirea acelui moment memorabil, Eugen Doga a așezat în Casa mare a locuinței lui din Chișinău, odaia de oaspeți, cum i se zice în Moldova din dreapta Prutului, un covor asemănător, cu senzația că nu înfrumusețează doar o încăpere, ci, atotcuprinzător, sufletul lui.

Eugen Doga s-a devotat, aidoma maicii, jertfitor muzicii. A ajuns un instrumentist de clasă la violon­cel. Dar nu s-a mulțumit cu atât. Avea sentimentul neîmplinirii vocației. A consacrat alți cinci ani stu­diului laborios și pasionant al compoziției, voind să descifreze acele secrete ale creației muzicale care-l incitaseră de copil. După acești ani de trudă și acumulări, compozitorul s-a pornit ca un explorator în descoperirea tuturor teritoriilor întinse și captivante ale creației muzicale. S-a manifestat pe toate planurile, de la muzica corală la cea vocal-simfonică, de la muzica de balet la cea pentru film. Muzica de film a reprezentat cel dintâi capitol al creației muzicale în care caratele talentului său mănos s-au arătat în strălucirea lor deplină. A compus coloana sonoră a peste o sută de filme. Pro­vidențială pentru reușita în această latură componistică a fost întâlnirea cu regizorul Emil Loteanu. Muzica lui Doga nu doar a punc­tat discursul filmic, ci l-a po­tențat, revelând sensuri ascunse, cuvântând metaforic, deschizând porți spre orizonturi captivante. Muzicianul nu s-a complăcut în rolul de secundant al regizorului. A devenit parte a unei monade, faimoasa monadă ce a semnat filme de referință și audiență mondială, ca „Lăutarii” și „Șatra”. Ca să compună muzica pentru „Lăutarii”, Eugen Doga a mers în Bucovina de Nord și acolo a avut marea bucurie și revelație a descoperirii zăcămintelor autentice ale creației populare românești. Din izvorul acesta nesecat s-a adăpat apoi creația sa. A atins pragul cel mai înalt în baletul „Luceafărul”. A purces la compunerea acestui balet-operă, sau balet oratoriu, potrivit caracterizării sale, la îndemnul lui Emil Loteanu. L-a scris cu sânge, cum ne-o spune în carte, și cu credința că va izbândi să întrupeze „dorul poetic de frumos”. Succesul dobândit de înscenările „Luceafărului”, inclusiv la Teatrul Bal­șoi din Moscova, reprezintă proba indubitabilă a reușitei.

Prin întreaga și bogata sa creație, din care nu lipsesc capodoperele, Eugen Doga a dus mai departe strădaniile unui ilustru înaintaș, cele ale lui Alexei Mateevici, de renaș­tere a spiritului românesc strivit în vremea aceea de robia rusă și de cea sovietică în timpurile de după ultimul război mondial. Alături de scriitori cu vocație misionară, de sorginte pașoptistă, precum Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Valeriu Matei, Leonida Lari, Eugen Doga are marele merit de a fi făcut să răsune în pământurile românești înstrăinate geniul națio­nal și în muzică, printr-o creație cultă cu străvechi izvoare populare. Toată această sfântă lucrare s-a săvârșit, potrivit mărturiilor din „Memoria ploilor de vară”, sub un dicteu divin. „Nu-ți iese nimic și dintr-odată o baghetă magică deschide izvorul.” Eugen Doga e un fântânar al muzicii. Deschide izvoare pecetluite, scoate pentru sufletele cele însetate de frumos apa preacurată și ne încântă, îndreptă­țindu-ne să ne mândrim că suntem români și contemporani cu un asemenea om. A biruit, pentru că viața lui întreagă a fost o luptă întru perfecțiune. Dumnezeu i-a pus lyra în mână, cum crede compozitorul că se petrece cu orice creator. El a cântat măiestru pe strunele lyrei, făptuind smerit și vrednic ascultarea ce i se încredințase.