„Dumnezeu nu pedepseşte, ci îndreaptă răul“

Cuvintele deosebite ale Sfântului Isaac Sirul cu privire la mila divină au fost apreciate întotdeauna de cei care i-au citit scrierile. Însă, în cursul istoriei, unii teologi au criticat apropierea sa de teoria apocatastazei. Cu toate acestea, Sfântul Isaac Sirul se deosebeşte de Origen, Teodor de Mopsuestia sau Diodor de Tars atunci când îşi expune propria opinie cu privire la încetarea chinurilor iadului.

Dumnezeu nu este constrâns să mântuiască fiecare om, dar, aşa cum afirmă Sfântul Isaac Sirul, El încearcă prin orice cale, inclusiv prin chinurile iadului, să aducă omul la cunoştinţa mântuirii. Temporalitatea iadului conduce la laxitate morală? Un argument considerat indubitabil împotriva teoriei apocatastazei este acela al apariţiei laxităţii morale în cei care consideră chinurile iadului drept efemere. Însă, dacă analizăm scrierile lui Origen, observăm că el pune la baza apocatastazei nu mila divină, ci imposibilitatea Fiinţei divine de a păstra veşnicia iadului. La Sfântul Isaac Sirul, o eventuală încetare a chinurilor iadului la un anumit moment dat este doar un rezultat al milei şi atotputerniciei divine. De asemenea, el consideră că un astfel de gând nu conduce la laxitate morală. Din punctul său de vedere, omul nu va face mai mult rău ştiind că Dumnezeu îl va mântui la un moment dat, ci va resimţi o ruşine pentru pornirile sale păcătoase şi Îi va părea rău că nu poate fi pe măsura dragostei divine care îl înconjoară. Acest lucru a fost remarcat şi de episcopul Hilarion Alfeyev în lucrarea dedicată operei ascetului: "Isaac Sirul nu a considerat nici un moment că încetarea chinurilor iadului ar putea conduce la o laxitate morală sau la pierderea fricii de Dumnezeu. Din contră, această idee, din punctul său de vedere, provoacă în om creşterea dragostei de Dumnezeu şi a pocăinţei care se naşte din experienţa nemăsuratei mile a Creatorului. Când o persoană Îl gândeşte pe Dumnezeu ca Tată iubitor, în ea se naşte o dragoste filială şi o apropiere de El, în timp ce noţiunea unui Dumnezeu Care pedepseşte poate cauza doar o frică de rob şi o uscăciune sufletească faţă de El" (Hilarion Alfeyev, The Spiritual World of Isaac the Syrian, Liturgical Press, Collegeville, p. 288). Observam de altfel, în materialul anterior, că Sfântul Isaac Sirul se declară împotriva unei eventuale răsplătiri a faptelor rele prin intermediul chinurilor iadului. De asemenea, el extinde această manifestare a pedagogiei divine şi în cursul vieţii cotidiene. Necazurile şi diferitele momente negative pe care le experimentăm în viaţă nu vin neapărat ca o răsplată a faptelor noastre rele. El afirmă în acest sens: "Tot ce vine de la El şi seamănă cu o pedeapsă sau o osândă nu vine ca să ne facă să plătim nişte fapte rele trecute, ci pentru folosul pe care l-am putea scoate din ele, căci ne face să devenim conştienţi de cele trecute, numai pentru a sădi în noi ura faţă de păcat" (Cuvinte către singuratici, vol. II, trad. Diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 374). Dumnezeu caută în primul rând să ne facă să urâm păcatul şi să dorim să ne eliberăm de el. Scopul său nu este să ne pedepsească într-un mod lipsit de demnitate, ci să ne facă să înţelegem cât de mult ne pot chinui patimile. Putem extinde însă această opinie şi la nivelul chinurilor pătimite în iad de cei care au ales calea păcatului în cursul vieţii? Care este adevăratul scop al chinurilor? "E ceea ce ne aduce aminte şi Scriptura, aşa cum s-a lămurit în chip sănătos de mai multe ori mai sus; şi anume că Dumnezeu nu pedepseşte, ci îndreaptă răul. Primul lucru e propriu celor răi, al doilea e propriu unui părinte. Scriptura pare pare să ni-L arate şpe Dumnezeuţ ca şi cum El ne-ar aduce binele şi răul ca pe o răsplată, în timp ce scopul Său nu e aceasta, ci numai acela de a sădi în noi iubirea şi frica, pentru ca să ne curăţim vieţuirea, căci prin iubire poate să sporească nobleţea gândirii noastre" (Cuvinte către singuratici, vol. II, p. 374). Dumnezeu doreşte să ne ajute asemenea unui părinte iubitor, iar iadul păstrează această funcţie pedagogică. Dacă ajungem să considerăm că Dumnezeu pedepseşte asemenea unui stăpân răzbunător pe cei care greşesc, atunci avem o gândire eronată. Dacă dorim să Îl comparăm pe Dumnezeu cu ceva, să Îl comparăm cu un părinte care nu îşi poate repudia niciodată copiii, indiferent de faptele săvârşite, dar nici nu îi poate împiedica să sufere consecinţele propriilor alegeri. Însă orice om poate ajunge la o oarecare maturitate pentru a-şi recunoaşte efectele propriilor greşeli. De aceea, Isaac Sirul este convins că fiecare om poate fi mântuit, chiar şi din chinurile iadului, pentru că flăcările arzătoare care pătrund în sufletele celor aflaţi acolo sunt amintirile iubirii pe care ei au respins-o în cursul vieţii. Atunci când vedem reprezentată din punct de vedere iconografic Judecata finală, observăm că există două raze imense care pornesc dintr-un izvor comun aflat sub tronul Fiului lui Dumnezeu. Una îi îmbrăţişează pe cei drepţi, iar cealaltă pe cei păcătoşi. Dragostea lui Dumnezeu este una singură, atât pentru drepţi, cât şi pentru păcătoşi... Greşeşte, oare, Sfântul Isaac Sirul atunci când denumeşte chinurile iadului drept chinurile iubirii? Ce poate fi mai rău decât o iubire neîmplinită, care ne macină neîncetat mintea şi inima? Putem spera într-o mântuire a tuturor oamenilor? Nu ne este îngăduit să menţinem o opinie care a fost considerată drept eronată de majoritatea Sfinţilor Părinţi. Din punct de vedere ortodox, apocatastaza, adică teoria despre mântuirea finală a tuturor oamenilor, inclusiv a demonilor, nu poate fi recunoscută drept veridică. Însă putem spera că nimeni nu va fi condamnat definitiv la chinurile iadului. Putem spera că, prin rugăciunile noastre individuale şi ale Bisericii, în general, vor fi mântuite suflete care acum se află în bezna tristeţii. Hristos ne-a făcut părtaşi la lucrarea Sa mântuitoare. Ne-a dat posibilitatea de a ne jertfi pe noi înşine pentru ceilalţi şi de a gusta iubirea desăvârşită şi, prin urmare, de a ne ruga Lui pentru izbăvirea oamenilor de chinurile iadului. El a stat trei zile în iad şi a propovăduit Împărăţia cerurilor celor ţinuţi captivi acolo. El i-a izbăvit pe cei din iad de chinuri şi, chiar dacă Tradiţia Patristică nu ne oferă numere, putem spera că atunci iadul a fost golit aproape total. De aceea, pe baza Sfintei Tradiţii, considerăm că putem spera în mântuirea fiecărui om, chiar şi după moarte. Dacă vor fi însă toţi izbăviţi sau nu, dacă iadul are un sfârşit sau nu, acest aspect nu poate fi aflat de nimeni încă. Tot ceea ce ştim acum va fi depăşit total în viaţa veşnică pentru că, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, "în parte cunoaştem şi în parte proorocim, dar când va veni ceea ce este desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. (...) Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu" (I Cor. 13: 9-10, 12). Încheiem cu un citat sugestiv din Sfântul Isaac Sirul, care îmbogăţeşte ideea enunţată anterior de Sfântul Apostol Pavel: "Aşa cum firea noastră raţională a ajuns treptat mai luminoasă şi mai înţeleaptă prin sfânta cunoaştere a tainelor ascunse în cele spuse şîn Scripturăţ despre Dumnezeu, învăţând că nu trebuie să înţeleagă totul exact aşa cum stă scris şla modul literalţ, ci că în forma exterioară trupească a relatărilor ei trebuie să se vadă iconomia ascunsă în ele şi cunoaşterea veşnică a lui Dumnezeu care guvernează toate, tot aşa şi în viitor vom ajunge să cunoaştem şi să învăţăm multe lucruri care vor părea contrare faţă de ceea ce cunoaştem acum, iar rânduiala lucrurilor care va domni acolo va destrăma cunoaşterea precisă pe care credeam că o avem aici în tot ceea ce ne închipuiam despre adevăr" (p. 376). Deseori, felul cum considerăm că există lucrurile în realitate, ne împiedică de fapt să ajungem la cunoaşterea adevărului. Din nefericire, nu există dezamăgire mai mare pentru o persoană decât să aibă o părere inferioară despre Dumnezeu şi să trăiască o viaţă întreagă cu impresia că Îl cunoaşte. Singura cunoaştere precisă despre Dumnezeu este că nu ştim încă nimic cu privire la El.