„Dumnezeu vrea să fim bucuroşi unii de alţii“

Într-una din alcătuirile de la sfintele slujbe, se spune aşa: „Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine: «Scoate din stricăciune viaţa mea, Multmilostive»“. Ne dăm seama că patimile zdrobesc, că patimile aduc zbucium, ură, că patimile aduc îndepărtare. Patimile fărâmiţează, distanţează, resping, patimile marginalizează, desconsideră, îl socotesc pe altul nevrednic şi de aceea viforul patimilor aduce nemulţumire, nelinişte. Unde vezi nemulţumire, unde vezi nelinişte, unde vezi zdroabă, unde vezi zbucium, să ştii că sunt prezente patimile, pentru că iubirea odihneşte, iubirea luminează, iubirea întăreşte, iubirea fericeşte. Unde este iubirea, acolo este linişte, bucurie, pace, acolo sunt roadele Duhului; acolo nu poate avea loc nici ura, nici nemulţumirea, nici împotrivirea, nici desconsiderarea.

Ar trebui să ne fie ruşine ori de câte ori intervine în viaţa noastră ceva care aduce depărtare, care împinge, care respinge, care întoarce răutatea, care întoarce ura în suflet, care aduce vârtej. Patimile sunt ca un vifor, patimile sunt ca o furtună, patimile sunt ca un vârtej, de aceea zicem: „Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor“. Iar iubirea este liman lin, linişte, este odihnă sufletească. Ar trebui să ne fie ruşine de câte ori în sufletul nostru se ivesc nişte răutăţi care ne depărtează de „omul de lângă noi“. De fapt, omul de lângă noi este omul cel mai însemnat. Nu trebuie să ne gândim la oameni de peste mări şi ţări (care ne sunt apropiaţi şi ei), ci trebuie să-l avem în vedere pe omul de lângă noi, pentru că Dumnezeu l-a pus lângă noi. Cei care suntem aici, de pildă, suntem pentru că vrea Dumnezeu să fim aşa. Dumnezeu vrea să fim bucuroşi unii de alţii şi să împlinim ceea ce lipseşte. Asta face iubirea: împlineşte, completează, adaugă.