„E un copil al lui Dumnezeu, nu este al nimănui”

Zile în şir, un copil de 16 ani a trăit într-o simfonie a durerii, pierzându-şi, rând pe rând, bunicul, mama şi tatăl. Zigmund Constantin Petianu nu s-a pierdut însă pe sine, iar acest lucru a fost posibil cu ajutorul oamenilor trimişi de Dumnezeu în viaţa sa: părintele Gheor­ghiţă Niţă şi doamna preoteasă Iulia din Câmpulung Moldovenesc. Aceştia l-au ridi­cat şi s-au oferit drept ancoră pentru ca tânărul să poată creşte frumos şi drept, nestin­gherit de valurile vieţii. A trecut un an de la tragedie, iar acum Zigmund e împăcat, senin şi îşi face planuri de viitor.

Povestea sa a impresionat o ţară întreagă, mai ales după ce echipa „Visuri la cheie” a decis să-i dăruiască o bucurie şi să-i renoveze apartamentul în care a crescut. „Zigmund are acum o nouă viaţă şi un nou vis de urmat”, este mesajul echipei din spatele acestui concept care schimbă destinele unor oameni neajutoraţi. Acest final fericit a fost posibil în mare măsură datorită intervenţiei providenţiale a unui preot.

În sânul familiei părintelui Gheorghiţă Niţă şi a doamnei preotese Iulia-Ionela din Câmpulung Moldovenesc, binecuvântată de Dumnezeu cu o fată şi un băiat, îşi găsesc mereu alinarea şi alţi copii care au nevoie de sprijin material sau sufletesc. Fie că s-au numit Valentina, Ana sau Cosmin, că au fost eleve ale prezbiterei Iulia sau nepoţi de sânge, părintele Gheorghiţă şi soţia acestuia şi-au asumat răspunderea de a creşte şi forma oameni. „Unde e iubire, este şi jertfă. Dacă îţi iubeşti aproapele, trebuie să te şi jertfeşti pentru el”, spune părintele Gheorghiţă Niţă, de la Parohia „Sfântul Ierarh Nicolae” din Câmpulung Moldovenesc, Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor. Iar aproapele este şi bătrânul bolnav şi singur de la care slujitorul Domnului tocmai sosise şi căruia îi făcuse injecţia prescrisă de medic, şi femeia văduvă cu copii în grijă, şi copilul rămas orfan de părinţi.

În urmă cu un an, Zigmund Constantin Petianu îşi pierdea universul, trezindu-se peste noapte cu sufletul pustiit şi singur pe lume, după ce, într-un timp foarte scurt, trei membri ai familiei Petianu au murit răpuşi de virusul SARS-CoV-2: bunicul, mama şi tatăl.

Cum ar putea duce în spate această tragedie un copil de 16 ani? Cu demnitate şi cu ajutorul unui înger păzitor. Iar pentru Zigmund, îngerul păzitor are şi un nume: părintele Gheorghiţă. „Mărturisesc că a fost o decizie de moment, nu am vorbit cu nimeni înainte, nici măcar cu soţia. După ce s-a aruncat ultima lopată de ţărână peste mormântul tatălui, acolo, în cimitir, i-am întâlnit privirea total debusolată. Şi pe loc mi-am spus: acest copil nu se va pierde; şi l-am luat acasă cu mine”, spune, simplu, părintele Niţă.

De un an, casa parohială de lângă Biserica „Sfântul Nicolae” i-a devenit un nou acasă lui Zigmund, sau Costin, cum îi zice doamna preoteasă Iulia, profesoară şi pictor de icoane: „La 1 decembrie se împlineşte un an de zile de când Costin nu doar locuieşte cu noi, ci face parte din familia noastră. Noi suntem obişnuiţi cu casa plină, nu a fost vreodată o problemă în a ne canaliza atenţia înspre copii. Pe lângă alinarea sufletească de a nu-l lăsa singur să-şi ducă povara şi tristeţile, am considerat că cel mai important este să ne gândim şi la viitorul lui. Or, viitorul lui depinde de educaţie, devenirea lui ca om depinde foarte mult de ce vede în jurul lui, de seriozitatea cu care se raportează la învăţătură, la şcoală, la ceilalţi din jurul lui. Suntem conştienţi că ne-am asumat o răspundere mare şi tocmai de aceea îl educăm ca pe copiii noştri, nu facem vreo deosebire”.

Temerea părintelui Gheorghiţă „de a nu se pierde” a avut legătură cu tot ceea ce societatea de astăzi oferă cu mare lejeritate copiilor şi tinerilor: incertitudine, tehnologie cu nemiluita ori iluzia câştigurilor rapide şi nemuncite. „Ştiţi, tinerii de astăzi, copiii, adolescenţii, sunt foarte greu încercaţi. Au intrat tare pe piaţă aşa-zisele vicii, în toate modurile posibile. Oamenii de azi au ridicat păcatul la rang de viciu; dacă spui că eşti păcătos, sună mai degradant şi atunci spun aşa: «Beau şi eu, fumez, mă mai droghez câteodată, deh, am şi eu viciile mele». Nu mai spun că adolescenţii, tinerii nu dorm nopţile, se joacă pe calculator nonstop şi se uzează. Fix ca o maşină, un utilaj, care se uzează şi la un moment dat cedează. Aşa cedează şi tinerii, pentru că nu mai ştiu ce e aceea o limită, nu mai au nici o frână. Chiar şi la şcoală se formează grupuri, dacă nu bei, nu fumezi, nu joci nu ştiu ce jocuri, eşti exclus şi stigmatizat, iar dacă nu ai un punct de sprijin cedezi foarte repede. Pentru Zighi am ales ca noi să fim punctul lui de sprijin, deşi îl cunoşteam doar prin prisma faptului că era de la noi din parohie”.

Iar Zigmund a înţeles că în viaţă lucrurile bune, ziditoare, sunt şi cele dătătoare de speranţă, oricât de greu încercat ai fi. Din proprie iniţiativă a dorit să frecventeze corul bisericii, face mişcare, urmează ca şi ceilalţi copii ai părintelui Niţă un program de formare continuă unde lectura, pregătirea pentru şcoală, igiena fizică şi mentală, dar şi odihna sunt lucruri de căpătâi. „Noi, ca părinţi, suntem «vinovaţi» de ceea ce vor face copiii şi cum vor creşte ei. Mulţi spun aşa: eu nu am avut, să aibă copilul meu şi le dau totul de-a gata, fără a le mai insufla anumite valori. Nu cred că este prea corect; da, nu trebuie să fii nici zbir, dar nici să-l laşi de capul lui, cum se spune. Copilul trebuie să aibă un program, să ştie că are şi îndatoriri, nu că i se cuvine totul fără să ridice un pai de jos. După vârstă, după capabilităţi, un copil poate avea şi anumite responsabilităţi, iar prima responsabilitate este de a învăţa. Zighi e cam de nota 8, însă îl ajutăm şi facem ce depinde de noi să mai crească”, mai spun, la unison, părintele Gheorghiţă şi preoteasa Iulia.

Durerea din dimineţile de 23 ale lunii

„E un copil al lui Dumnezeu, nu este al nimănui”... cu acest gând i-a deschis părintele uşa casei şi a sufletului lor. Iar Zighi a primit cu recunoştinţă acest dar. Îşi aminteşte că, în ziua înmormântării tatălui, era pur şi simplu purtat de vânt, deznădăjduit şi debusolat, nu-şi imagina şi nu spera că avea să fie purtat de braţele lui Dumnezeu înspre casa părintelui Niţă. „În ziua de 23 noiembrie, dimineaţa, a fost cel mai cumplit moment, atunci a murit tata. Şi mama s-a stins tot pe 23, cu o lună îna­inte, în octombrie, însă rămăsesem cu speranţa că tatăl meu se va întoarce sănătos acasă. Dar în acea dimineaţă de 23 s-a spulberat şi fărâma aceasta de speranţă, iar eu eram pur şi simplu disperat şi neputincios. În acele zile de la moartea tatălui şi până la înmormântare am tras singur de mine pentru că voiam să-l îngrop creştineşte, aveam dorinţa aceasta de a şti că este bine acolo unde s-a dus. Mai departe însă, din ziua înmormântării, tot meritul îl are părintele, pentru că m-a ridicat de jos, mi-a arătat calea şi viitorul, m-a tras pur şi simplu după el, pentru că altfel poate nu aş mai fi fost aici, să vorbesc cu dumneavoastră. Deşi un simplu mulţumesc nu e de-ajuns, de fapt nu cred că există cuvinte suficiente de mulţumire, totuşi simt nevoia să le mulţumesc şi părintelui, şi doamnei preotese, dar şi celorlalţi oameni care m-au susţinut şi m-au ajutat”, mărturiseşte, cu emoţie în glas, Zigmund Constantin Petianu.

Dorul de părinţi, rugăciunile salvatoare şi viitorul în lumină

Acum, de două ori pe săptămână, Zighi merge acasă la „ai lui” şi udă florile, se uită la fotografii şi vorbeşte cu mama, cu tata şi cu bunicul. Îşi alină dorul, însă e senin şi împăcat cu planul pe care Dumnezeu l-a avut şi îl are cu el: „Deşi nu mai sunt fizic cu mine părinţii mei, îi simt lângă mine, mă ghidează; îl simt pe tata cum pare că îmi şopteşte: uite, aşa e bine, fă asta, spune asta, că e ceea ce trebuie. Când a murit mama, tata era la spital, bunicul murise înainte, iar mie îmi era frică. Îmi era frică să intru în casă şi atunci am zis: «Doamne, trebuie să intri cu mine, trebuie să mă întăreşti!» Şi de fiecare dată am început a spune, ca un ritual, «Tatăl nostru» şi alte rugăciuni la intrarea în casă, şi eram încredinţat că Dumnezeu îmi trimite îngeri păzitori. Iar de atunci, tot aşa fac. Acum, când merg acasă, deschid uşa şi fac rugăciunea, apoi le spun lor: «Am venit acasă», iar ei sunt acolo şi mă aşteaptă de fiecare dată. În timp ce ud florile, şterg praful sau mă uit la fotografiile cu ei, vorbesc ca şi cum ar fi acolo. Să vorbesc despre ei şi cu ei cred că-mi face bine, deşi la început a fost tare greu. Ştiţi, din cauza dorului, facem nişte lucruri care poate pentru alţii par anormale, dar vorbind cu ei, îi simt mai aproape de sufletul meu”.

Şi vrea să îi ţină cât mai mult timp acolo, în neuitare, şi ca să nu plângă după el, după cum spune şoptit adolescentul, să vadă că a reuşit să răzbată dincolo de suferinţă. Chiar şi numai gândul acesta, de a dovedi sieşi, lumii, dar mai ales părinţilor plecaţi, că a reuşit şi va reuşi în continuare, îl înseninează şi vorbeşte cu însufleţire despre viitor. „Sunt un copil al lui Dumnezeu care vrea să ducă o viaţă normală şi care oferă respect tuturor. Mama îmi spunea mereu: «Costinel, să fii om cu toată lumea, să nu te cerţi cu nimeni, pentru că nu îşi are rostul mânia. Dacă poţi să ajuţi pe cineva, ajută pentru că Dumnezeu îţi va da înzecit». Iar vorbele ei mi-au rămas în subconştient. Vreau să fiu profesor de sport şi kinetoterapeut, pentru că îmi place foarte mult masajul. Să-mi întemeiez o familie cu care să-mi petrec timpul, să contribui la educarea copiilor, iar ori de câte ori voi putea, să ajut şi eu pe alţii, aşa cum şi eu am fost şi sunt ajutat. Îmi doresc o viaţă liniştită, nici cu prea mult, nici cu prea puţin”.

Cu o maturitate de care foarte puţini copii de 17 ani sunt capabili, Zigmund oferă în mod inconştient sfaturi celor de vârsta lui, îndemnându-i să dea mai multă importanţă familiei, părinţilor şi lucrurilor cu adevărat importante, dar care poate în anumite momente pălesc în faţa altor preocupări mai ademenitoare. „În momentul de faţă am câteva motive de fericire, iar unul dintre acestea este simplul fapt că trăiesc. Trăiesc în familia părintelui, care îmi îndrumă paşii spre un viitor pe care eu nu îl pot vedea decât luminos, cu un serviciu al meu, stabil, poate dă Dumnezeu şi-mi voi întemeia şi o familie. Ştiţi, fericirea din sânul familiei nu se poate compara cu nimic pe lume. Sunt lucruri mici de care nu ne dăm seama, trecem pe lângă ele cu superficialitate şi ajungem să le regretăm mai târziu, când, rămaşi singuri, ne copleşesc durerea şi singurătatea. Când eram acasă, la ai mei, nu realizam pe deplin acest lucru, însă simplul fapt că stăteam de vorbă cu ei, în sufragerie, când veneam de la şcoală, mă făcea fericit. Atunci nu realizam acest lucru”, mai spune adolescentul.

Altfel, Zigmund Petianu nu se deosebeşte cu mult de ceilalţi copii de vârsta lui: ascultă muzică, „pentru relaxare şi detaşare de lume”, se joacă pe calculator, citeşte şi socializează; cântă în corul bisericii şi se consideră un om normal, cu credinţă în Dumnezeu.

Nu doar oamenii l-au ajutat să înfrunte suferinţa şi să răzbată prin munţii de durere, ci şi rugăciunea, de a cărei binefacere este pe deplin convins: „O rugăciune din suflet contează foarte mult, te întăreşte şi îţi dă încredere. În fiecare zi se dă câte o luptă şi cu ajutorul lui Dumnezeu trebuie să o câştigăm pentru a merge mai departe”.

Părintele Gheorghiţă încurajează adopţia Timp de şase ani, părintele Gheorghiţă, împreună cu soţia, pe lângă cei doi copii ai lor, Maria şi Gheorghiţă, au mai crescut şi patru nepoţi rămaşi orfani de tată, iar înainte de aceştia şi-au oferit ajutorul şi Anei şi Valentinei, două eleve ale doamnei preotese. „Nu contează ce îmbraci şi ce mănânci toată ziua, ci să te legi de un suflet, să-i porţi de grijă, să-l ajuţi să crească frumos în sânul unei familii în care iubirea jertfelnică trebuie să fie pe primul loc. Iar dacă nu ai copiii tăi ca să faci asta, atunci fă-o cu alţi copii. Unii trăiesc în lumea lor, au de toate, sunt bogaţi, nu au copii, dar nici nu vor să înfieze. Însă am şi bucuria unor fii duhovniceşti care au înţeles că bucuria lor poate fi şi bucuria unor suflete nevinovate şi au înfiat copii, se dedică total creşterii şi educării acestora”, mărturiseşte părintele Gheorghiţă Niţă. În acelaşi timp, preotul mai arată că familiile trebuie să găsească timp pentru copii pentru a-i duce de mici la biserică, pentru a descoperi cartea ca pe un izvor de înţelepciune şi de rost al vieţii. „Vedem cu toţii că nu doar tinerilor, ci şi copiilor le este greu să citească, petrec foarte mult timp în faţa unor ecrane, pe diferite aplicaţii, unde primesc totul de-a gata, fără a depune vreun efort intelectual. Se pierd, iar pentru faptul că nici la biserică nu mai vin, se pierd şi mai uşor; cedează pentru că nu sunt instruiţi duhovniceşte”, concluzionează preotul Niţă.