Educaţia copilului la Pestalozzi

„ Omul devine opera sa proprie“, înţelegând prin aceasta influenţa pe care o exercită formele exterioare de viaţă în care trăieşte şi prin care el se educă, se formează. Omul se naşte, se dezvoltă în cadrul diferitelor forme ale comunităţii omeneşti, începând cu familia, continuând cu şcoala, terminând cu genul uman, cu omenirea concepută ca unitate. Religia predată în cadrul şcolii este unul din mijloacele care contribuie la ridicarea morală a omului, ca să poată birui instinctele şi să manifeste permanent iubirea faţă de aproapele său. „Omul ajunge în cer îndeplinind bine obligaţiile sale pe pământ“, spunea Johann Pestalozzi, renumitul pedagog elveţian în Christoph şi Else. „Creştinismul este sarea pământului“, tot el afirma.

Pestalozzi avea încredere în puterea educaţiei. „Omul devine om numai prin educaţie.“ Dar ce fel de educaţie poate realiza umanizarea omului? Numai o educaţie care să plece de la natura omului şi să fie conformă cu aceasta. Şi care este specificul naturii omeneşti? În ce constă ea? În urma unei bogate experienţe pedagogice, încercatul Pestalozzi, în ultima sa operă, intitulată sugestiv  Cântecul lebedei, dă un răspuns memorabil, aproape evanghelic: „Trebuie să accept că nu trecătorul meu trup sau sângele meu şi nici sensul animalic al poftelor omeneşti sunt cele ce constituie omenescul naturii mele sau însăşi natura umană, ci dispoziţiile inimii mele omeneşti, ale spiritului meu şi ale puterii mele creatoare constituie esenţialul naturii umane“.

În procesul educaţiei este important, scrie Pestalozzi în Cântecul lebedei, ca „ochiul să vadă, urechea să audă, piciorul să meargă, iar mâna să apuce. La fel, inima să creadă şi să iubească, mintea să gândească“. Aceasta reprezintă dezvoltarea completă a fiinţei umane. Dacă şcoala actuală vrea să dezvolte numai intelectul copilului, greşeşte fundamental.

Cu privire la educaţia omului, Pestalozzi sintetizează concepţia sa în următoarele cuvinte: „Omul vine pe lume în ceea ce priveşte  trupul, spiritul şi inima, capabil cu adevărat de dezvoltare, dar nedezvoltat. El poate rămâne nedezvoltat, poate rămâne în părăsire, poate fi rău instruit, dar nu trebuie lăsat în părăsire, ci trebuie să devină puternic şi agil fizic, inteligent în ceea ce priveşte spiritul şi moral în ceea ce priveşte inima“. Pedagogul elveţian este primul care vorbeşte despre o învăţătură pentru trup, minte şi inimă.  Aşadar instrucţia intelectuală, fizică şi morală este cea care asigură dezvoltarea complexă şi armonioasă a copilului, maturul de mai târziu. Neglijarea oricărei laturi creează dezechilibre periculoase pentru orice copil. Educaţia unifică în libertatea fiinţei omeneşti, prin credinţă şi dragoste, totalitatea forţelor omeneşti pentru scopul misiunii ei finale, crearea unui om nou.

Constatarea aceasta îl îndeamnă pe Pestalozzi să asemene pe educator cu un grădinar: „Grădinarul nu face nimic în ce priveşte esenţa creşterii şi înfloririi plantei; esenţa creşterii şi înfloririi ei stă în ea însăşi. El o plantează şi o udă, iar Dumnezeu asigură prosperitatea. Nu grădinarul este acela care deschide rădăcinile copacilor, ca ele să primească binecuvântarea pământului; nu este el acela care separă măduva copacilor de lemnul lor, iar lemnul de coajă şi aşa părţile separate le conduce de la rădăcină până la ramurile cele mai îndepărtate ale copacului şi în separarea lor necondiţionată, le ţine împreună, în veşnica unitate a esenţei lui interne şi prin aceasta ajunge la rezultatul care asigură existenţa lui, fructul copacului. Din toate acestea grădinarul nu face nimic. El udă numai pământul uscat, pentru ca rădăcinile lui să nu se atingă de el ca de o piatră, el dirijează numai apa stătătoare, ca ea în oprirea ei să nu devină mlăştinoasă“.