Educația religioasă și formarea tinerilor
Tocmai astăzi, când există atâtea opinii și curente contrare educației religioase, când atacuri din toate direcțiile și de toate nuanțele se îndreaptă către cei care au curajul de a mai face educație creștină în școli și nu numai, devine imperios necesar un demers, fie el și profan, cu scopul de a arăta faptul că educația religioasă este astăzi, în vremuri de criză morală și debusolare spirituală, aproape fără precedent, mai necesară ca oricând.
Educația religioasă se adresează minții și inimii în egală măsură, hrănind și sufletul și trupul totodată. Problematica aplicării unei pedagogii adecvate a apărut încă din antichitate. „Poemele lui Hesiod, Teognia și Munci și zile, la fel ca și epopeile homerice Iliada și Odiseea, cele mai citite și citate opere literare ale Antichității, oferă un anumit model educațional, fiind expresia unui anumit stadiu al dezvoltării societății și a spiritului uman, a unei anume înțelegeri a rostului omului în lume, a unei viziuni, mai mult sau mai puțin mature asupra divinității și a relației omului cu ea” (Sfântul Vasile cel Mare, „Despre educarea copiilor”, Editura Sofia, 2013, p. 7).
Educație pentru trup și suflet
Plutarh, unul dintre cei mai renumiți pedagogi ai antichității, își punea problema educării armonioase a omului, ajungând la concluzia că educația ar trebui să se adreseze și sufletului și trupului. În ce privește trupul, „fără a cădea în elogierea militarismului spartan, ucigător al spiritului, pune problema unui fizic sănătos, ca suport al unor activități intelectuale frumoase” (Plutarh, „Despre educarea copiilor”, Editura Sofia, București, p. 11).
Mai adânc și fără îndoială mai profund aveau să meargă din perspectivă creștină marii pedagogi de veac IV, anume Sfinții Trei Ierarhi, care „nu izolau sufletul de trup deoarece - așa cum este și firesc - îl priveau pe om în unitatea sa psihosomatică și, ca atare, țineau cont în egală măsură și de nevoile lui trupești” (Arhimandrit Antonie I Stylianakis, „Principiile psihopedagogice ale Sfinților Trei Ierarhi”, Editura Egumenița, București, 2012, p. 11).
Principiul psihopedagogic fundamental pe care îl vom regăsi la acești geniali părinți de secol IV este acela al creșterii copilului în Legea Domnului, pentru că, dincolo de dorința de a crește un trup armonios, trebuie să primeze aceea de a crește un suflet sănătos, care, la capătul vieții pământești, să moștenească împărăția lui Dumnezeu.
În sensul acesta, Sfântul Ioan Gură de Aur face precizarea: „Să nu-mi spuneți că nu trebuie să se ocupe cu probleme duhovnicești copiii... Se cuvine ca una din cele șapte zile ale săptămânii să-i fie consacrată Domnului Dumnezeului nostru. Când îi duceți pe copii la teatru, nu obiectați că ar avea lecții sau altceva mai bun de făcut, dar, când e vorba să câștige ceva pe plan spiritual, să aibă foloase duhovnicești, susțineți că sunt ocupați cu altele. Nu vă dați seama că Îl mâniați pe Dumnezeu când pentru orice vă găsiți timp liber, în schimb considerați că e stânjenitor și anacronic să dedice copiii timp și lucrurilor bineplăcute Domnului? Dacă, de la început, copiii sunt îndepărtați de rău și conduși pe calea virtuții, ei vor dobândi obișnuințe bune și o fire bună. Și nu vor mai fi atrași ușor de lucrurile rele, pentru că, obișnuința respectivă îi va reține în lucrarea faptelor bune” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Tâlcuire la Evanghelia după Ioan III”, PG 59, 37).
Părinții, modele în educație
Marile binefaceri pe care o educație religioasă corect făcută le poate avea asupra caracterului moral al elevului (mai precis faptul că acest tip de educație are repercusiuni clare în viața de zi cu zi a copilului), asupra culturii acestuia (educația religioasă este un factor decisiv de iluminare), asupra unei dezvoltări psihosomatice armonioase, precum și asupra evoluției duhovnicești a viitorului adult, ar trebui să fie evidente.
În analiza pertinentă pe care o face Plutarh se pleacă de la un principiu conform căruia genetica și exemplul adulților sunt decisive: „virtutea trebuie să întrunească trei factori pentru o lucrare desăvârșită: firea, rațiunea și deprinderea. Desigur, numesc prin rațiune cunoașterea, iar prin deprindere, exercitarea: unele sunt începuturile firii, alțele pași înainte ai învățăturii, iar altele exercitarea preocupării, apoi altele, culmile tuturor” (Plutarh, op. cit, p.19).
Vom porni de la ideea general acceptată de către toți pedagogii a faptului că orice ființă, pentru a fi educată adecvat, are neapărat nevoie de modele. În acest sens e suficient să amintim ceea ce un bun pedagog creștin, părintele Vasilios Gh. Skiadas, spunea despre rolul mamei și al tatălui, fără îndoială, primele modele ale oricărei ființe, în ceea ce privește educația creștină: „În atmosfera de tulburare și de neliniște generală, care domnește în multe locuri de pe pământ, mama dă speranța continuării vieții. Ea transmite din pântecele ei viața copiilor ei și modelează în căminul familial plin de afecțiune oameni adevărați, educă și cizelează suflete. De aceea s-a păstrat obiceiul să o cinstim pe mamă, mai ales în a doua duminică a lunii mai. În acest anotimp al florilor și al primăverii, fiecare mamă ne amintește de o nouă primăvară” (Vasilios Gh. Skiadas, „Educarea-învățarea, recreerea copilului, din punct de vedere pedagogic-creștin”, Editura Egumenița, București, 2014, p. 14).
Iar despre tată, același autor spune: „Contribuția și rolul tatălui în sănătatea sufletească a copilului au fost foarte mult subestimate până acum. De aceea vorbim, de altfel, de afecțiune maternă, când vrem să arătăm grija delicată și afectuoasă, față de copil… în epoca noastră, forma patriarhală din vremurile mai vechi s-a schimbat. Ascultarea deplină și fără obiecții a tuturor față de autoritatea tatălui tinde să fie înlocuită de înțelegerea și concilierea membrilor familiei. De altfel, se împuținează în mod simțitor cazurile taților care susțin singuri material familia, pentru a face față nevoilor crescute ale vieții actuale, lăsând în seama soției mamă educația copiilor” (Ibidem, p. 29).
Blocaje în procesul educațional
Sufletul creștinului are nevoie de educație religioasă, așa cum trupul are nevoie de hrană și de apă. Numai că aceasta trebuie făcută în modul, la timpul și de persoanele adecvate. Mai trebuie spus și că această educație nu se poate face doar în familie, în școală sau biserică, ci în toate acestea, deodată și în colaborare.
În procesul educațional, în om trebuie să funcționeze cele două componente majore ale minții sale: imaginația și gândirea critică. Când una dintre acestea două nu funcționează la parametrii optimi, apar așa-numitele blocaje ale procesului instructiv - educativ. Având în vedere complexitatea și individualitatea persoanei umane, precum și multitudinea de factori ce concură în cadrul acestui proces trebuie precizat că există o gamă largă de blocaje care, într-o măsură mai mare sau mai mică, pot conduce la alterarea sau chiar denaturarea acestui proces.
O primă mare categorie de obstacole care intervin în calea educației sunt cele generate sub diverse forme de mediul social, fie că este vorba de familie, mediul înconjurător sau chiar cel școlar. Înainte de a intra într-o instituție de învățământ, elevul își petrece cea mai mare parte a timpului în familie, care are un rol crucial în formarea unei personalități echilibrate. Pe cale de consecință putem afirma deci că o familie care nu-și îndeplinește rostul ei devine sursă de grave dezechilibre fizice și emoționale ale viitorilor elevi.
Legătura dintre mediul familial din care provine și viitoarele performanțe școlare ale elevului este una evidentă, probată de experiența de fiecare zi. Întâlnim aici cazurile de familii dezorganizate (o familie în care intervine divorțul din diverse cauze va avea copii profund marcați de acest eveniment, cu repercusiuni și asupra comunicării în actul didactic), în care unul sau altul dintre părinți suferă de diverse patimi, familii monoparentale, familii în care unul dintre părinți e plecat pentru o perioadă îndelungată de timp etc.
În toate aceste cazuri, aproape fără excepție, personalitatea copilului va fi mai mult sau mai puțin afectată, lucru care se va reflecta și în procesul instructiv-educativ, profesorul având de a face fie cu elevi timizi, interiorizați excesiv, fie cu elevi hiperactivi, în funcție de modalitatea fiecăruia de a răspunde la stimulii enumerați mai sus. Din păcate, în cele mai multe astfel de cazuri, profesorul nu poate decât să amelioreze această stare de fapt, ea continuând să existe atâta timp cât există cauzele care au generat-o.
Anturajul elevului
Un alt factor generator de perturbări în relația profesor-elev este și anturajul elevului. În afară de școală și familie, orice tânăr își petrece o parte a timpului în cadrul unui grup și în funcție de trăsăturile ce caracterizează anturajul acesta poate suferi influențe pozitive sau negative. De cele mai multe ori, din păcate, anturajul se constituie într-un factor perturbator al relației profesor-elev, având cu totul alte preocupări neziditoare. Vechea zicală românească „Spune-mi cu cine te împrietenești, ca să-ți spun cine ești!” este încă de actualitate, căci de cele mai multe ori ne alegem prietenii în funcție de preferințele noastre, de calitățile, dar și de defectele noastre. În loc să ne alegem ca anturaj persoane de la care am avea ce învăța, persoane care prin influența lor să dezvolte în noi anumite calități, ne alegem de cele mai multe ori persoane cu aceleași defecte ca și noi, persoane care au de cele mai multe ori o influență nefastă asupra personalității elevului. Au apus vremurile în care anturajul avea o influență culturalizatoare, în care până și distracțiile păstrau o notă de decență și bun simț. Astăzi avem de-a face cu anturaje în care se consumă alcool, se predispun persoanele la activități indecente și chiar imorale, lucruri care au urmări inevitabile asupra fizicului și psihicului oricărei persoane. Este demonstrat faptul că vizionatul excesiv al programelor TV, al calculatorului, lipsa de odihnă, consumul de alcool, ca să nu mai vorbim de fumat sau consumul de droguri, afectează iremediabil capacitatea de concentrare și atenția, elevul devenind incapabil de susținerea unui efort mental prelungit, de o conversație la un nivel mai ridicat sau de memorarea unor noțiuni strict necesare. Profesorul se va găsi astfel în fața unui elev cu serioase probleme mentale, elev în fața căruia va trebui să se înarmeze cu mult tact și cu multă răbdare. Având probleme reale de concentrare și de memorare, comunicarea cu el va fi mult îngreunată, va risca să rămână mereu în urma celorlalți, implicând un efort constant și suplimentar din partea cadrului didactic. În fața acestor elevi apar constant blocaje de comunicare, fie pentru că mintea lor e preocupată mai degrabă de activitățile din anturaj, fie datorită realelor probleme de comunicare pe care le au.
Relația profesor-elev
Chiar și atunci când atât familia cât și anturajul își îndeplinesc rostul lor firesc, neviciind cu nimic personalitatea elevului, pot apărea blocaje de comunicare generate de un proces didactic inadecvat. Elevul poate găsi în școală fie un mediu adecvat, în care să-și dezvolte calitățile, fie un mediu impropriu, în care fie să stagneze, fie să regreseze. În școală elevul este încadrat într-un colectiv care poate să-i stimuleze personalitatea sau să i-o inhibe. O persoană mai retrasă va suferi imens într-un colectiv unde va fi supusă constant ironiilor și oprobiului, unde se va simți neglijată. Un astfel de elev se va retrage în sine ca într-o carapace și va fi deosebit de greu de stabilit o comunicare eficientă cu el. La polul opus se află cei deosebit de încrezători în ei, cu o personalitate foarte puternică și care de regulă acaparează atenția celor din jur, ajungând la o exacerbare a personalității lor, din care cauză și cu ei comunicarea e deosebit de dificilă. Să precizăm, apoi, și faptul că relația profesor-elev poate genera fie echilibru, fie blocaje de toate felurile. Un profesor care nu va ști să își atragă elevii, inducând un climat tensionat sau prea lax, va cauza în mod cert fie o interiorizare a personalității elevului, fie o exterorizare a lui prea evidentă. Unul dintre blocajele de acest tip des întâlnite este conformismul, adică atitudinea conform căreia ne așteptăm și impunem uneori ca cei de lângă noi să gândească și să acționeze după aceleași standarde ca și noi, și atunci când acest lucru nu se întâmplă, avem tendința de a sancționa.
O asemenea atitudine, mai ales din partea dascălilor, poate cauza grave dezechilibre la nivelul elevilor, greșeala constând tocmai în faptul că nu se ține seama de faptul că avem lângă noi o altă persoană, cu o mentalitate proprie, cu o identitate mai mult sau mai puțin definită și căreia nu-i putem impune forțat mentalitatea noastră.
O alta greșeală pe care o facem frecvent este și critica prematură. De regulă, pentru a stimula progresul elevului, trebuie să-i stimulăm imaginația, adeseori resursa de valori. Greșeala ar consta în supunerea oricărei idei venite de la elevi sau chiar de la noi înșine unei critici premature, care nu face altceva decât să blocheze imaginația și să anuleze posibilitatea obținerii unor alte sugestii, poate mai valoroase. Creativitatea elevului trebuie să fie stimulată pentru a avea o comunicare eficientă și tocmai de aceea aceste obstacole trebuie evitate.
Personalitatea elevului
Un alt tip de blocaje își are originea chiar în persoana elevului. În funcție de moștenirea sa genetică, de eventualele preferințe, sau chiar de bolile fizice sau psihice, un elev poate fi mai mult sau mai puțin sociabil, încadrabil în mediul înconjurător.
O primă categorie de astfel de blocaje își are ca sursă bolile fizice. Este îndeobște recunoscut de toți faptul că anumite boli ca autismul infantil sau deficiențele mentale în diverse stadii fac din indivizii respectivi persoane foarte greu integrabile în societate, pentru ei existând școli speciale. Dar și fără a ne referi la asemenea deficiențe, trebuie să spunem, bazându-ne pe practica pedagogică curentă, faptul că și alte deficiențe fizice destul de curente pot conduce la blocaje în comunicare. Se observă că elevii instabili emoțional, ca și cei supraponderali, manifestă o puternică tendință de interiorizare în fața ironiilor și a aluziilor răutăcioase, preferând să se retragă în ei înșiși și să blocheze orice cale de comunicare cu ceilalți. Cu astfel de elevi este necesară foarte multă răbdare, foarte multe încurajări și de regulă un timp destul de lung până când capătă încredere în ei și se deschid către ceilalți, restabilind astfel căi de comunicare cu profesorul și cu ceilalți. Astfel de procese pot să dureze ani de zile și se poate să nu se ajungă niciodată la rezultatul scontat.
Dar nu numai cu elevii timizi se pot produce blocaje de comunicare, ci și cu cei foarte încrezători în forțele lor și care, având o încredere exagerată în ei înșiși, nu mai comunică eficient cu ceilalți și prin aroganță pot da naștere la atitudini de respingere. Aceștia de regulă comunică doar dacă au un anume interes și obișnuiesc să desconsidere frecvent pe cei din jur considerându-i inferiori și impunând conștient sau nu bariere de comunicare. Acestea de regulă dispar doar cu timpul și pe măsură ce aceste persoane se maturizează.
În experiența didactică actuală se pot întâlni tot felul de blocaje de comunicare, cele mai frecvente fiind cele despre care am vorbit, în toate cazurile fiind necesar de regulă un tact pedagogic deosebit soluția variind de la caz la caz.