Egumenul Vasian, un Avraam din „Poiana raiului” de la Pocrov
În ciuda faptului că timpul reuşeşte de multe ori să acopere trecutul, putem spune că sfinţenia şi credinţa celor care au păşit înaintea noastră rămân mărturii care nu se pot şterge. La Pocrov, acolo unde episcopul Pahomie a ridicat altar sfânt de credinţă, vatră de lumină duhovnicească şi Vitezda sufletească 1, se păstrează chipul sfânt al stareţului Vasian Panait, care a rămas de neuitat pentru rugăciunea şi bunătatea sa.
Cuviosul Vasian s-a născut în preajma Mănăstirii Agapia, în satul Filioara, în anul 1821, într-o familie de ţărani credincioşi. De tânăr, inima sa curată simte chemarea vieţii monahale şi la vârsta de 19 ani păşeşte pragul Mănăstirii Neamţ. Tunderea monahală o primeşte în anul 1842, iar apoi are bucuria să devină unul dintre ucenicii marelui stareţ Neonil Buzilă (1834-1835;1838-1839;1843-1853). 2 Cunoscut pentru activitatea sa duhovnicească, dar şi filantropică, arhimandritul Neonil a format mulţi ucenici, dintre care cei mai cunoscuţi sunt: Neofit Eliadi (monah luminat, profesor de seamă la şcolile nemţene), Teofan Cristea (s-a ocupat de îngrijirea bolnavilor din oraşul Târgu Neamţ, a ctitorit Mănăstirea Noul Neamţ) şi Vasian Panait, care s-a dovedit un neîntrecut gospodar şi împlinitor al Evangheliei prin mila creştină. 3
După moartea stareţului Neonil, în toamna anului 1853, noul stareţ al Mănăstirii Neamţ, Natanail, îl numeşte pe ieromonahul Vasian egumen la Schitul Pocrov. Urcând pe cărarea ce trecea pe la Vovidenia, a ajuns în ajun de hram la sihăstria de sub Muntele Chiriacu, dar a aflat-o sărăcită şi învechită. De altfel, acest aşezământ a avut parte, de-a lungul istoriei sale, mai mult de liniştea codrului şi de sfinţenia locului şi mai puţin de cele trebuincioase.
În timpul păstoririi stareţului Vasian, cu multă osteneală şi rugăciune, Schitul Pocrov a înflorit ca o primăvară. Biserica a fost înnoită, egumenia şi chiliile au fost reparate, iar pentru nevoile schitului s-a plantat o livadă de meri, s-a săpat iaz pentru peşte, s-a format o vestită prisacă. Pentru primirea închinătorilor s-a ridicat un arhondaric nou, unde găseau găzduire toţi cei care ajungeau la schit. Iar cei câţiva pustnici care se nevoiau în pădurile din jurul schitului erau nelipsiţi de dragostea părintească a stareţului Vasian, pentru că el se îngrijea de tot ceea ce aceştia aveau nevoie. 4
Părintele Vasian era ca o albină harnică, alergătoare, trudnică, pentru a pregăti şi a încărca fagurii vieţii pentru alţii. Despre sufletul de aur al părintelui de la Pocrov se dusese vestea în toate satele dimprejur, dar şi mai departe. Era duhovnicul tuturor. Mulţi dintre cei săraci şi împovăraţi de necazuri alergau la el căutând mângâiere. Încă şi oameni de seamă – boieri, demnitari, profesori – urcau la Pocrov ca să-şi descarce sufletele de păcate şi să plece cu ele uşurate. Îl vedeau pe bătrânul Vasian ca pe un Avraam biblic, pentru că îi întâmpina pe toţi cu o dulce ospitalitate, mai întâi izvorâtă din blândeţea vorbelor şi împlinită mai apoi cu bucatele întinse sub umbra stejarului de la Pocrov. 5
Printre cei care s-au aflat sub povăţuirea părintele Vasian a fost şi Nicolae Munteanu, Patriarhul Nicodim de mai târziu, care şi-a purtat paşii la Pocrov încă din copilărie, el fiind de loc din satul nemţean Pipirig. Stareţul, remarcându-i vioiciunea şi râvna, se ruga în taină Domnului să-i deschidă tânărului calea către învăţătura cea bună a Teologiei. Sosind timpul să înveţe carte, l-a trimis pe cheltuiala sa la cursurile şcolii primare din Târgu Neamţ, iar apoi la Seminarul „Veniamin“ de la Socola (Iaşi). Într-o zi, auzind că Mitropolitul Iosif Naniescu este în vizită la Mănăstirea Neamţ, părintele Vasian a coborât în marea lavră cu ucenicul său şi înfăţişându-se înaintea ierarhului de a cărui preţuire se bucura, l-a încredinţat pe tânărul seminarist ocrotirii părinteşti a Părintelui Mitropolit, cu nădejdea că va fi de folos Bisericii lui Hristos 6.
După puternicul cutremur din anul 1862, care afectase grav Mănăstirea Neamţ, stareţul Timotei îl trimite pe egumenul Vasian de la Pocrov 7 la Constantinopol, împreună cu câţiva părinţi, pentru a aduce plăcile de marmură cu care s-a pavat în anul 1883 biserica Înălţării Domnului 8.
Nescrise au rămas cele mai multe fapte bune ale cuviosului Vasian, însă el, dorind mai mult viaţa cerească, decât pe cea pământească, a primit abia la bătrâneţe schima cea mare, după tradiţia lăsată de Sfântul Pahomie. Printre alte nevoinţe, schimnicul purta la gât, în taină, o cruce mare şi grea din plumb, care mai apoi pentru multă vreme s-a păstrat în veşmântăria schitului.
În zori de zi, pe 3 aprilie 1903, cuviosul Vasian păşea smerit şi bucuros în Împărăţia lui Dumnezeu. A fost îngropat în dreptul sfântului altar, ca să mai audă cântarea Liturghiei pe care de-a lungul timpului au săvârşit-o şi o vor săvârşi monahii de la Pocrov.
Prin osteneala şi activitatea sa de 52 de ani în ascultarea de egumen, ieroschimonahul Vasian Panait este considerat al doilea mare ctitor al Schitului Pocrov.
1 Arhim. dr. Vasile Vasilache, Vasian de la Pocrov, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1946, p. 6.
2 C. N. Tomescu, Scurtă povestire istorică despre Sfânta Mănăstire Neamţ şi despre aşezările monahale supuse ei, 1942, p. 86.
3 Arhim. dr. Vasile Vasilache, op. cit., p. 4.
4 Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2005, pp. 488–489.
5 Arhim. dr. Vasile Vasilache, op. cit., p. 9.
6 Idem, p. 16.
7 C. N. Tomescu , op. cit., p. 133.
8 Ivan Ioan şi Scarlat Porcescu, Mănăstirea Neamţ, Iaşi, Editura Centrului Mitropolitan Iaşi, 1981, p. 76.