Elogiu satului tradiţional românesc
„Satul e ţara. Satul e tezaurul de adevăr şi de poezie în care se păstrează neprefăcut şi viu sufletul nostru etnic. Acolo e tradiţia şi folclorul care lămureşte firea, forţa şi geniul unui neam. Acolo sunt însuşirile specifice ale poporului, focul şi credinţa lui. Sufletul nostru se lămureşte prin sat. Satul e oglinda neaburită a însuşirilor lui. Oraşul l-a alterat şi l-a pierdut. Cine îşi caută firea şi poezia neamului său în vâlva şi amestecul oraşului, acela nu se va găsi pe el niciodată. În sat eşti tu. În oraş trăim cosmopolit şi fals; în sat ne dezvoltăm ca naţie. Cine nu apără satul renunţă la fiinţa sufletească a naţiei lui, renunţă la ceea ce deosebeşte şi dă originalitate unui popor, renunţă la însuşi sufletul lui, renunţă la el” - afirma, în 1928, Gh. D. Mugur într-un eseu din volumul „Florile”, Bucureşti, 1928.
Minunata pledoarie pentru apărarea satului, pentru conservarea tuturor virtuţilor şi valorilor aparţinând satului românesc tradiţional este valabilă mai ales acum, când satul românesc trece printr-o criză identitară în toate structurile sale tradiţionale, ca rezultat al transformărilor istorice, sociale şi economice ce au loc şi care contribuie la dispariţia tradiţiei creatoare de valori materiale şi spirituale în toate compartimentele civilizaţiei noastre populare (arhitectură populară, interior ţărănesc, textile de interior, port popular, meşteşuguri etc) şi creaţia populară folclorică. Şi toate acestea se întâmplă sub ochii noştri acum când, intrând în „marea familie europeană”, se va căuta „cu lumânarea sufletul românesc”, încercând să se definească identitatea ca popor, ca naţie a românilor.
În „apărarea” satului tradiţional românesc cu toate valorile sale materiale şi spirituale care mai există în prezent se înscriu şi proiectele unor „militanţi” pasionaţi care încearcă să găsească o modalitate de a se salva de pe teren tot ce ne poate reprezenta ca neam în viitor, adunând totul în muzee etnografice pavilionare sau în aer liber, în care să se regăsească plenar însuşirile românului din satul de altădată (talent, dragoste de muncă, putere de creaţie, simţul pentru frumos, originalitate etc).
În muzeele etnografice în aer liber îşi vor găsi prezenţa locaşurile de cult, casele tradiţionale, anexele din gospodărie etc.
Din punct de vedere arhitectural satele Moldovei oferă un amestec de case moderne, printre care se mai află şi locuinţe care amintesc de tradiţia existentă altădată, atât în privinţa materiei prime folosite, cât şi în privinţa planului cu două camere şi tindă la mijloc (case caracteristice perioadei interbelice, în special).
Un element definitoriu la aceste case era prezenţa prispei, la început de jur-împreujur, apoi doar pe trei laturi ale casei, prispa având rolul de a proteja interiorul casei de frig şi umezeală, de a da un plus de rezistenţă construcţiei - fără temelie altădată, loc ideal, în anotimpul călduros, în zilele de sărbătoare, pentru stat la sfat sau chiar pentru dormit în nopţile calde de vară. Toamna prispa oferea un spaţiu oarecum protejat pentru depozitarea vremelnică a produselor agricole colectate din grădini. Aspectul acestor case cu două camere şi tindă la mijloc denotă o preocupare pentru frumos, o grijă specială a localnicilor pentru modul de a se prezenta comunităţii - casa fiind socotită ca o adevărată carte de vizită expusă aprecierii şi judecăţii tuturor.
Interiorul tradiţional românesc exprima modul de viaţă al omului, concepţiile sale despre lume în general, al vieţii de familie în toată complexitatea ei, credinţele şi practicele religioase şi mistice legate de sărbătorile calendarului ortodox şi cele din calendarul popular, cu alte cuvinte, interiorul ţărănesc tradiţional poate fi considerat ca o expresie de spiritualitate având sensuri multiple, el fiind perceput în mod diferit în funcţie de evoluţia societăţii în timp. Simţul măsurii se observă în toate „componentele” acestui interior. Nimic nu este de prisos, spaţiul camerei fiind folosit inteligent cu grija pentru o viaţă normală a familiei. Există în acest interior o armonie deplină între piesele de mobilier şi lăicerele şi scoarţele ce împodobeau pereţii, totul generând o atmosferă de linişte şi echilibru sufletesc.
Interiorul acestor case constituie dovada bunului gust, a grijii deosebite pentru frumos şi valoare, pentru respectarea unor „reguli” transmise din generaţie în generaţie, în etalarea scoarţelor, lăicerelor, ştergarelor, obiectelor de port, ceramicii etc., toate ordonându-se în mod firesc în raport cu mobilierul tradiţional (paturi, laviţe, blidare etc). Vor putea fi expuse şi ustensilele de uz casnic, toate acestea fiind rezultatul muncii şi talentului meşteşugarilor diferiţi (ţesătoare, cojocari, olari, meşteri lemnari etc).
Meşteşugul ţesutului, dovedid arheologic pe teritoriul Moldovei încă din Neolitic, a cunoscut o dezvoltare continuă, ajungându-se, în satul românesc de altădată, la realizări deosebite atât în privinţa concepţiei ornamentale, cât şi referitor la tehnicile de ţesut, materie primă, coloranţi etc.
Gama ţesăturilor, cuprinzând cele de uz curent, cât şi cele decorative, a constituit preocuparea de bază a femeilor din satul românesc tradiţional.
Organizarea acestor interioare tradiţionale completau în mod fericit imaginea unui sat românesc de altădată.
Adunate într-un muzeu în aer liber, toate acestea vor da posibilitatea vizitatorilor din ţară şi din străinătate să cunoască concret şi convingător crâmpeie din satul tradiţional românesc.
În încheiere, referindu-ne la satul românesc contemporan, constatăm o ciudată conciliere între vechi şi nou, între artă şi kitsch, între lucrul durabil, rafinat, confecţionat din materiale naturale, şi obiecte artificiale produse, de obicei, industrial. Aspectul cel mai trist se accentuează în satele apropiate de oraş, unde se constată, din păcate, renunţarea la tradiţia valoroasă în toate domeniile culturii materiale şi spirituale.