EMIL ISAC: În drum spre Alba Iulia

Am pornit-o cu toții, unii pe jos, alții în trăsuri. Sosisem în Piața Mare, acolo, mii și mii de români! Toate ulițele pline de țărani, din toate cârciumile se auzea chiuitul flăcăilor, și țipătul lăutelor, iar în restaurantul Coroana, la o masă lungă: Maniu, Vaida, Cicio Pop, Goldiș, Valer Braniște etc. Arhiereii aproape toți, și în noaptea de 30 noiembrie în Alba Iulia n-a dormit nimeni. Toată lumea aștepta parcă să se trezească soarele, ca să ne aducă Unirea. Un delir, care nu are început și sfârșit, a țesut un covor minunat pentru ziua de mâine, pe care va putea păși românul liberat. [...] De aceea poate în sufletul meu va rămâne nepieritoare amintirea nopții de 1 Decembrie 1918, când un tren negru, cu geamuri sparte, cu stegar mort, cu locomotiva ciuruită de gloanțe, cu călători chinuiți de temniță, boală, lupte, așteptări... sute și sute de drapele românești, sună necontenit „Deșteaptă-te, române”... și citesc cu ochii învăluiți în fachiolul tainic al lacrimilor: Alba Iulia. (fragment)