Episcopul-vicar Roman Stanciu, liturgist și cunoscător al rânduielilor bisericești

...30 de ani de la pragul veșniciei

În noaptea de 11 spre 12 februarie 1994, a trecut la cele veșnice vlădica Roman Ilfoveanul, care fusese cunoscut ani mulți de către ierarhii Sfântului Sinod, cler și popor, cu titulatura Ialomițeanul, titulatură deținută până când Ialomița a devenit parte a noii eparhii în cadrul Arhiepiscopiei Bucureștilor, mult extinsă atunci, cuprinzând, pe lângă municipiul București, județele Ilfov, Prahova, Dâmbovița, Călărași, Ialomița, Giurgiu, Teleorman și o parte din Argeș.

Prin urmare, e lesne de înțeles că Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor și episcopii-vicari patriarhali s-au aflat de cele mai multe ori în eparhie la sfințiri de biserici, hramuri, evenimente, vizite pastorale. Rareori agenda lor nu includea o slujbă arhierească în întinsa eparhie de altădată. Cu toate acestea, existau parohii în care ierarhii ajungeau foarte rar sau chiar deloc.

Observăm de departe nevoia pastoral-misionară, dar și înțelegerea ori deschiderea pentru înființarea noilor eparhii, aceasta fiind posibilă îndată după momentul decembrie 1989. Așa au luat naștere Arhi­episcopia Târgoviștei, Episcopia Sloboziei și Călărașilor, Episcopia Giur­giului, Episcopia Alexandriei și Teleormanului.

În perioada care a trecut de atunci, s-a amintit rareori despre Episcopul Roman Ilfoveanul.

Sunt multe mănăstiri și parohii care-i păstrează cu statornică recu­noș­tință amintirea și înalță rugăciuni pentru sufletul său, după cum el a iubit și căutat comuniunea cu Dumnezeu în îndelungata slujire ca monah, stareț și Episcop-vicar.

Când eram student la Institutul Teologic de Grad Universitar din București, l-am întâlnit de câteva ori. Era aspru la prima vedere și părea nedoritor de dialog, dar au fost și situații când l-am descoperit cordial, chiar deschis spre comunicare, având darul povestirii.

Am aflat despre el nu doar din scrieri felurite, ci și din mărturiile unor monahi de la Mănăstirea Cernica. Unul dintre cei care l-au cunoscut îndeaproape i-a fost ucenic, diacon și șofer pentru un număr de ani. Câțiva dintre acești părinți în vârstă pot da mărturie și astăzi despre vlădica Roman.

Era iubitor al liniștii și rugăciunii; două-trei zile pe săptămână ori frânturi din ele le petrecea în obștea cernicană, aducându-și aminte de unchiul lui, protosinghelul Augustin, călugăr de nădejde, în a cărui casă de pe malul lacului se odihnea și lucra, străduindu-se să fie isihast, dincolo de activitățile și chemările în care era permanent implicat.

De cu seară sau în dimineața fiecărei zile, citea viața sfântului din ziua respectivă, Apostolul și Evanghelia. Când întâlnea pe cineva, îi adresa întrebarea: Ce sfânt este prăznuit astăzi? Ce Evanghelie se citește? Dacă nu treceai această primă formă de examinare, dialogul cu el devenea aproape imposibil.

Preoții și monahii care doreau să-l întâlnească pe Episcopul Roman se pregăteau, știind că una dintre întrebări poate viza cele amintite sau anumite rânduieli tipiconale stricte, pe care le cunoștea cu exactitate matematică.

Pe lângă lucrarea sa pastorală și liturgică arhierească desfășurată aproape 20 de ani, se cuvine să amintim că Episcopul Roman Stanciu a fost remarcat de Patriarhul Justinian încă din vremea când era ieromonah. A apreciat la el vocația, seriozitatea, pregătirea, dar mai ales îndelungata viețuire în mănăstire și, poate, cel mai important moment al apropierii dintre cei doi a fost pregătirea canonizării Ierarhului Calinic al Râmnicului - Noul Severin.

Era o provocare și pentru Biserica Ortodoxă Română, și pentru Patriarhul Justinian un astfel de eveniment.

Sfătuindu-se cu arhidiaconul Bartolomeu Anania în vederea deschiderii mormântului Ierarhului Calinic, aflat în pridvorul Bisericii „Sfântul Gheorghe” de la Cernica, Patriarhul Justinian a primit recomandarea ca părintele Roman Stanciu să-l ajute pe părintele Bartolomeu, mai ales că viitorul mitropolit, după repetate invitații, susținea că este nevrednic să umble la mormânt pentru a așeza moaștele ierarhului în raclă, înainte de canonizare.

În cele din urmă, făcând ascultare, împreună cu Roman Stanciu, au așezat osemintele în ordinea corectă anatomică, pe care și unul, și celălalt o învățaseră în studiile de Medicină, respectiv Farmacie.

Mai târziu, după 22 de ani de la canonizarea Ierarhului Calinic, cei doi prieteni, de această dată unul Episcop-vicar, iar celălalt arhimandrit, au pregătit trupul Patriarhului Justinian pentru așezarea în catedrală, după trecerea sa la cele veșnice, la 26 martie 1977.

Vlădica Roman Stanciu a fost îndeosebi legat de Mănăstirea Cernica, numărându-se între viețuitorii și apoi stareții care au continuat tra­diția mănăstirii de sorginte athonită și nemțeană deopotrivă prin monahii care s-au format la Muntele Athos și au revenit în aceste locuri ori prin ucenicii marelui stareț de la Neamț, Sfântul Paisie.

Rânduielile de la Cernica și de la alte mănăstiri se cereau împlinite, începând cu Ceasul al IX-lea, Vecernia, Utrenia, până la cele care țin de tipicul mesei și ascultări specifice, fiind continuate cu acrivie de către arhimandritul Roman în cei 15 ani de stăreție.

Era o perioadă grea pentru monahism, întrucât a fost numit stareț odată cu promulgarea Decretului 410/1959.

Însă a găsit un sprijin constant și puternic din partea Patriarhului Justinian, astfel încât mănăstirea, amenințată atunci și mai târziu cu desființarea și demolarea, a reușit să biruie potrivniciile unui veac întunecat.

Același sprijin efectiv l-a acordat Patriarhul Justinian prin Arhiepiscopia Bucureștilor și din punct de vedere material, mănăstirea fiind susținută în amplele lucrări de refacere a celor două biserici mari, a chiliilor, a trapezei și a altor depen­dințe ale chinoviei.

Renovările și consolidările edificiilor menționate erau vitale, întrucât mănăstirea se afla aproape în ruină, ele fiind continuate cu multă atenție până în vremea noastră, în diferite etape, deși observăm că, după trecerea unui număr de ani, astfel de lucrări sunt din nou necesare.

În mod aproape neașteptat, Episcopul Roman a avut și darul prieteniei. E drept, nu l-a oferit niciodată la întâmplare. Îl manifesta îndeosebi către lumea monahală, căci, simțin­du-se bine printre frații din cin, poposea în câteva așezări călugărești unde adeseori slujea peste săptămână, întrucât duminica, ascultările și obligațiile nu-i îngăduiau astfel de momente de tihnă în vetrele monahale. Așa se face că mergea de câteva ori pe lună în unele mănăstiri importante ale Arhi­episcopiei Bucu­reștilor, începân­du-și ziua cu Sfânta Liturghie.

Era prezent la tunderile în monahism, multe dintre ele fiind săvârșite într-o vreme când aprobările se primeau cu dificultate, existând inter­dicții precise ale regimului totalitar. Participa, atunci când reușea, la înmormântările monahilor și monahiilor, rostind rugăciunile de dezlegare.

A avut și multe împliniri în anii slujirii sale, cei mai mulți umbriți de ostilitate, refuzuri și presiuni permanente. Cei care au cercetat documentele aflate în Arhiva CNSAS afirmă că Episcopul Roman era încondeiat adeseori de oamenii securității, întrucât protesta împotriva dărâmării bisericilor din București.

Este important de amintit că, deși nu avea o disponibilitate și deschidere vizibilă, în vremea stăreției sale la Cernica, apoi a slujirii de Episcop-�vicar, a primit mulți ierarhi, unii dintre ei de prestigiu, patriarhi ai lumii, mitropoliți din diferite Biserici Ortodoxe surori, dar și personalități diverse din țară și străinătate.

În urma consultării unor documente, am descoperit că în anii respectivi mai toți ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române au cercetat Mănăstirea Cernica, între aceștia aflându-se de mai multe ori Mitropolitul Iustin al Moldovei și Sucevei, Firmilian Marin, Nicolae Corneanu, Teoctist Botoșăneanul, Antonie Plămădeală, Shenuda al III-lea din Alexandria, ierarhi greci, bulgari etc.

La soborul impresionant de ierarhi se adaugă numeroși oameni de cultură și cărturari cunoscuți ai Bucureștilor, cum a fost Tudor Arghezi, care altădată făcuse parte, pentru puțin timp, din obștea mănăstirii. În ziua de 8 iunie 1964, acesta nota în Cartea de onoare a Cernicăi că își aduce cu emoție aminte de noviciatul săvârșit sub stăreția arhimandritului Visarion, semnând Tudor Arghezi, păcătosul, cu dragoste pentru frații și părinții de astăzi…

Au fost, de asemenea, și numeroși teologi, profesori, savanți care au ­poposit la Cernica, între aceștia aflându-se frecvent Grigore Pișcu­lescu (Gala Galaction), Bartolomeu Anania și atâția alții.

În vremea stăreției sale, s-a împlinit un secol de la adormirea întru Domnul a Sfântului Calinic de la Cernica (11 aprilie 1968).

Atunci, biserica din ostrovul Cernicăi, care fusese înnoită de către Patriarhul Justinian, a avut parte de o slujire arhierească mai aleasă decât de obicei, dacă ținem cont că hramul Catedralei Patriarhale era săvârșit în perioada totalitară doar de un sobor de trei-patru ierarhi, cu puține excepții.

La 11 aprilie 1968, alături de Patriarhul Justinian, la Cernica au coliturghisit Tit Simedrea, Efrem Enăcescu, Antim Târgovișteanul și Visarion Ploieșteanul, alături de soborul preoților și diaconilor.

Atunci a fost sfințită pictura din trapeza mănăstirii și a fost inaugurată casa memorială unde și-a încheiat viața pământească Sfântul Ierarh Calinic.

Vorbea adeseori despre întoarcerea sa într-o zi la Mănăstirea Cernica, lângă Biserica Sfântului și Dreptului Lazăr, moment definitiv întâmplat în februarie 1994...

După trecerea celor 30 de ani de la mutarea sa la cele veșnice, evocările și chipul acestui ierarh revin în memorie pentru a ne grăi de cei care au fost înaintea noastră. Aduceți-vă aminte!...