Ernest Bernea şi demnitatea creştină
Antropologul şi filosoful creştin Ernest Bernea a apucat momentul lui decembrie 1989. Acesta a fost probabil darul pe care Domnul i l-a făcut, spre deosebire de alţii care nu au crezut mai puţin decât el în demnitatea omului, dar cărora nu li s-a dat această şansă. E drept că a plecat dintre noi în 1990. La zece ani după el a venit rândul fiului său, Horia Bernea, să se mute la cele veşnice.
Nu trebuie să avem un motiv anume pentru a-l evoca pe Ernest Bernea. Personalitatea sa covârşitoare îl aşază în panteonul figurilor noastre ilustre, oricât de mulţi ar fi demolatorii care vor, chipurile, să facă ordine printre valorile naţionale. Ernest Bernea este şi va fi mare fiindcă a fost unul dintre acei români care au crezut până la capăt în civilizaţia înduhovnicită a satului românesc. Printr-o coincidenţă deloc întâmplătoare, Horia Bernea a devenit primul director al Muzeului Ţăranului Român, întemeiat în 1990. De la tată la fiu a trecut astfel o misiune de care toţi ar trebui să ne învrednicim. Ernest Bernea şi-a dus crucea cu nobleţea celor cu adevărat credincioşi. El nu a trăit în interval, nu a formulat interogaţii riscante şi descurajante. El a crezut în ceva şi acest crez şi l-a urmat consecvent fără să se teamă măcar pentru o clipă că ar putea fi plictisitor. Acest "ceva" este demnitatea omului văzută prin ochii Domnului. Cartea apărută după 1990 care a pus în evidenţă convingerile sale se intitulează "Crist şi condiţia umană". Este o carte simplă, în care autorul lasă deoparte orice strategie şi spune lucrurilor pe nume. Cumva, el ne somează. Ori vreţi să fiţi aşa, ori o să vă rătăciţi într-un neant fără întoarcere. Societatea românească, imediat după 1989, prezenta o simptomatologie atât de diversă, încât orice ni se putea întâmpla. Şi din păcate ni s-au întâmplat. Asemenea schimbări în sens de alterări şi distorsionări nu au mai fost apucate de Ernest Bernea. El luptase ani şi ani cu diavolul regimului comunist şi ştia ce înseamnă să ai de-a face cu un asemenea adversar. Nu se ştie cum ar fi reacţionat în cazul în care adversarul se manifestă proteic, cameleonic - exact cu ce avem de-a face de 20 de ani -, îmbracă multe veşminte pentru a-i înşela pe oameni. Probabil că l-ar fi caracterizat tăcerea. Iar credinţa lui în puterea de regenerare a satului românesc ar fi rămas neştirbită. Sau chiar s-ar fi întărit.
O altă carte a sa care ne-a atras la momentul respectiv atenţia, dar ne captivează şi în prezent este "Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român". Cum vede ţăranul timpul şi spaţiul? Ce este pentru el tradiţia? Cum se ancorează în tradiţie pentru a scăpa de spaime şi angoase, zestrea patologică a omului modern? Când îl citeşti pe Bernea simţi că începe să te înstăpânească o linişte supremă. Pur şi simplu tot cerul ţi se deschide şi nu mai găseşti în tine nici un prilej de autotortură. Şi Ernest Bernea a reuşit să treacă peste anii de închisoare prin aceeaşi raportare la cerul care nemicşorat se răsfrânge protector asupra muritorilor. Cultura, cum spunea altcineva, înseamnă până la urmă frică de Dumnezeu. Dar frică nu în sens de teroare, ci de supunere şi, consecutiv, de admiraţie. Admiri ceva mai presus de tine graţie căruia nu mai disperi. Alături de Ernest Bernea poporul român ar putea de acum încolo să aibă viaţă lungă. Profeţii Apocalipsei naţionale sunt umiliţi de seninătatea şi profunzimea sa. Cărţile sale, veritabile călăuze în ceasuri de restrişte, ne sunt la îndemână dacă nu ne lăsăm ademeniţi de chemări false. Ceea ce nu e imposibil, dar aceasta depinde de tăria fiecăruia dintre noi.